Cultivaţi tăcerea

Comunicăm tot timpul, fără oprire. Chiar şi în somn, comunicăm. Îl ţin în braţe fiindcă mi-e drag şi adorm la pieptul lui fiindcă îi sunt dragă. Aveam un iubit care se şi întorcea de pe o parte pe alta, cu mine în braţe. Era cea mai naturală manifestare de iubire, în care conştientul nu îsi avea rolul.

Comunicarea e “foarte unidirecţională” zilele astea. Mai rar se poartă dialoguri. Acum, monologul e la modă. Mai rar se respectă schema aia pe care am învăţat-o într-a cincia, cu EMIŢĂTOR – MESAJ – RECEPTOR. Emiţători suntem cu toţii, receptori mai puţin. Şi tot mai rar când e nevoie să fim.

Suntem mai atenţi la TV, decât la ce are mama de spus. Chiar dacă referitor la curăţenia din cameră. Suntem mai dedicaţi netului, chiar dacă suntem bombardaţi cu informaţie şi avertizaţi de pericole.
Şi ne pierdem răbdarea la depănarea firului epic de către colega părăsită de nenorocit. Sau la întrebarea părinţilor : cum trimit mesaj de Paşti la Ionescu? Între timp, întrebarea e devenită retorică.
Cert e că ceea ce avem noi de spus e o informaţie cunoscută deja. Iar cum, deocamdată, nu a găsit nimeni formula magică de a citi gândurile celorlalţi, pentru a le afla conţinutul (sau vidul, după caz) e necesar să ne desfundăm conductele auditive. E important să înţelegem asta. Şi să aplicăm. Şi chiar dacă prima frază nu ne trezeşte interesul, poate cea de-a doua aduce informaţii salvatoare. Sau senzaţionale.

Într-o epocă în care dezvoltăm tot felul de canale şi tehnologii înalte cu scopul nobil, suntem prea de absorbiţi de noi înşine. Şi uităm de restul.

Da, domnilor, chiar există lucruri “mai grozave” pe lumea asta decât dumneavoastră! Şi oameni care le spun.
Tot mai puţini, din păcate.