De când mă ştiu, la noi în familie au fost 3 de Petru: bunicul, tata şi subsemnata. Deşi am întrebat-o serios pe mama de ce i-a lăsat să-mi facă un ca asta şi să mă treacă “Petra” în documente, cu timpul, a ajuns să-mi placă, fiindcă nu mai era nimeni ca mine. Frau Lehrerin mi-a zis “Petra” în clasa întâi, cu accent german şi rârâiutul ei fermecător. Oricum, mi-ar fi plăcut orice scotea femeia pe gură, deci aia a fost. Aşa am rămas până am terminat liceul, iar prietenii mei din vremea aia încă mă strigă aşa 🙂
