Era vreo 10 seara, eu -în pat cu copilul- așteptam să adoarmă. Mai aveam multe de făcut după aceea, cam tot ce are de făcut un adult fără să aibă un copil atârnat de gât. Un duș, de exemplu. Să răspundă la multe mailuri, alt exemplu. Să scrie ceva pe blog, dacă mai are putere, deși acestui adult scrisul îi dă putere de multe ori.
Pe scurt, vacanța e degeaba. Știu că mulți dintre dumneavoastră care citesc asta de la birou îmi dau dreptate. E același sentiment pe care îl aveam după fiecare concediu în care alegeam avionul de întoarcere la 10 seara, ca să mai câștigăm o zi, deși știam că înainte de 1 nu avem cum să fim în pat și că a doua zi la job o să ne punem perfuzii cu cafele. De câte ori nu juram în dimineața de după că data viitoare ne luăm o zi întreagă de stat înainte de revenirea la muncă! De câte ori s-a și întâmplat? Exact.
Uneori mă opresc în mijlocul propoziției fiindcă am uitat ce voiam să zic. Alteori mă îndrept spre un loc, iar atunci când ajung, nu mai știu ce aveam de făcut. Îmi scriu liste de cumpărături și mă trezesc în magazin că le-am lăsat acasă. De fiecare dată verific geanta bebelușului înainte de a ieși: dacă am pampers, aleză, cremă, șervețele, jucării. Niciodată nu iau tot ce îmi trebuie.
