Primul gest al dimineţilor mele -egal cât de relative ar fi “dimineţile”- e mereu acelaşi: apăs o tastă pe telecomandă. E un fel de a aprinde lumina, că la mine precis e noapte în cameră, dacă dorm. Doar în cameră, că afară e de cele mai multe ori zi în toi.
Şi în zorii însoriţi, ceasul rău îmi porneşte teveul pe antena 3 cu revista presei. Doamnelor şi domnilor, cine este acest minitehnicus înfiorător grăitor?!?! Şi de ce l-au pus, domne, taman în capul zilei să-şi dea cu presupusu’. Individul are o voce atât de stridentă şi o dicţie infectă, pusă la mucegăit pe termen lung. Credeţi-mă că nenea Costel din piaţă, cel care-mi vinde pepeni, i-ar putea da lecţii de dicţie. Măcar a funcţionat ca o injecţie cu viteză în sângele meu adormit, că am schimbat canalul cu o dorinţă arzătoare.
Între timp îmi mai deschid şi ochii, nu numai urechile, şi apuc pe TVR1. Mare greşeală. Bolboroseşte un agent comisar despre cât e de trafic bucureşteanul şi cât de bineintenţionat organul, mă-nţelegi, că eu n-am înţeles şi nici nu voi, vreodată. Cum pot unii să mintă de îngheaţă apele la asemenea ore ale dimineţii. Dar ce să văd? O domniţă pe post de mobilier aşezată pe ecran de partea cu canapeaua prezentatorului. Nunu, îmi retrag cuvintele, fără obiect de mobilier, că alea la teveu tre’ să fie de decor şi de chichi şi de trendy şi de flendy, iar ea era doar de speriat. Avea o freză cum îşi tundeau mamele în comunism copiii, după modelul pune-i oala-n cap şi dă-i cu foarfecă în jur. Dar când a început să şi grăiască, m-am speriat definitiv.
Noroc cu Mircea Badea, care mi-a salvat şi colorat dimineaţă începută cu sperie-telespectatorii ăştia la telematinale. Apoi am deschis geamul şi închis teveul. Mircea spusese deja “trăim în România …”
