Din ce-am observat la Tudor: contează enorm ca părintele să intre în jocul pe care-l face. Băieţelul meu e mic (4 luni), nu ştiu cât limbaj foloseşte în capul lui deocamdată, însă cred că la el sunt mai degrabă emoţie pură, senzaţie, sentiment. E o diferenţă mare de atenţie dacă îi spunem o poveste din capul nostru sau dacă o citim dintr-o carte. E mult mai atent dacă îi cânt eu un Hänschenklein decât când îl pun pe youtube. Dacă eu îi zâmbesc, îmi zâmbeşte înapoi, dacă eu sunt acolo, este şi el. Dacă el stă în scoică şi eu mişun prin jur, va sta o vreme, apoi va cere atenţie. Nu că îi e foame sau vrea schimbat, uneori nici în braţe nu e nevoie să-l iau ca să se calmeze. Doar să vorbesc cu el. Să îi arăt ceva. Să îl bag în seamă. Şi mă străduiesc să fiu autentică şi să vorbesc serios. Să mă joc şi să îmi placă.
