…scrie Sonia pe blogul ei. Sonia e în clasa a treia. Iar dorinţele ei sunt drepturile oricărui copil, din oficiu. Şi când te gândeşti că ne dorim pentru copiii noştri, să aibă mult mai mult şi mai frumos decât am avut noi… Şi când te gândeşti că tocmai pentru ce am avut noi trebuie să mutăm munţii din loc. Sau maşinile de pe stradă…
Şi mi-am amintit de drumurile mele de la şcoală spre casă. De drumurile noastre, cu ghiozdanele înfigându-se necruţător în umeri. Cred că a fost una din cele mai frumoase părţi ale şcolii.

Drumul de nici 15 minute putea să dureze şi câte o oră. Şi dacă nu eram jumătate din clasă, eram precis noi două. Cu prietena mea cea mai bună. Colega de bancă şi vecina din colţul străzii. Şi nu vă imaginaţi o bleagă aşa ca mine. Nunu, ea era fix opusul meu. Tunsă băieţeşte şi agitată mereu, mă apăra întotdeauna iarna de bulgăreala idioţilor care nu aveau de lucru în afară de a-ţi băga pneumonia în maieu.

Veneam pe jos acasă. Ne opream în părculeţul de lângă şcoală şi ne jucam jocuri. Sau ne dădeam în leagăne. Şi ajungeam acasă cu poftă de mâncare şi chef de lecţii. E adevărat, nu aveam calculator şi nici dorinţe de pândit invisible pe mess. Noi ne doream să ne terminăm temele ca să ne ducem din nou la joacă.

Era frumos ce se întâmpla. Prieteniile nu s-au legat la şcoală, ci după. Jocurile nu se nasc în 10 minute de pauză. Poveştile nu se scriu pe net. Ci între copii.

Era frumos.

În clasa întâi, când toţi copiii iau premiul întâi, subsemnata l-a luat pe următorul. Adică pe doi.. Şi s-a consolat cu ideea că măcar ea avea diplomă unică, de vreme ce toată clasa primise diplomă de locul 1. Iar asta cu „nu sunt perfectă” e scuza care încă îi resuscitează orgoliul sugrumat de ratarea acelui premiu întâi şi a tuturor celor care au urmat. Extraşcolar, desigur. „Se întâmplă şi pe la case mai mari” s-a transformat de-a lungul vremii în prea-popularul „păţăşti” via „sunt şi eu om” – vorbă care mă călca pe toţi nervii chinuiţi de pubertate and still does.

Atunci, la cele şapte primăveri pe care le număram, ratarea a fost din cauza unui 8 la muzică. Şi a dat cu virgulă în final. Iar ai mei părinţi nici măcar nu empatizau, ci încercau să îmi explice că – cam îmi meritam soarta. La noi în familie se practică sinceritatea, nu urechea muzicală.

Dar o bătălie pierdută nu înseamnă victoria duşmanului, mai ales când războiul e abia la început. Astfel încât, dintr-a doua până într-a opta am pus scuzele la naftalină şi am terminat şefă de promoţie. Cu mici puncte de oprire pe la diverse olimpiade de soi, printre care una naţională la limba română. Rezultatul în sine a fost departe de spectaculos (o modestă menţiune, dacă tot v-am făcut curioşi :p) însă experienţa, minunată! Mi-au plăcut oamenii pe care i-am cunoscut, la nebunie. Cu poveştile lor cu tot.

Morala: Nu am fost perfectă atunci, dar m-am străduit. Deci, nu are rost să vă mai chinuiţi şi voi, şansele sunt mici şi timpul trece iute. Nu am fost perfectă în clasa întâi, dar la Capacitate am fost prima pe lista de judeţ. După aia m-am îndrăgostit. Şi cu asta, basta. 🙂

*postul ăsta e parte dintr-o chestie care urmează să se întâmple (nici eu nu ştiu prea multe, numa’ să nu ziceţi că nu v-am zis.) Tot ce ştiu e că are legătură cu nusuntperfect.ro.

Ştiu, nu am faţă de om care să fumeze. Ţigara nu se asortează cu mutra, unii pot confirma. Pur şi simplu sunt oameni incompatibili cu obiceiul ăsta dăunător. Şi ca să ne înţelegem de la început: după ce m-am lăsat, nici nu m-am mai apucat. Asta ca să priceapă toţi prietenii lu’ tată-mio care tranzitează blogul şi s-ar putea afla sub influenţa unor poveşti imaginate. Aşa e tata, el preferă să-şi imagineze lucruri, în loc să le vadă. Ghinionul e că le mai şi povesteşte ‘la alţii’.

Prima ţigară într-a 5-a, cu mama, de curiozitate. Era să ne prindă bun-mea. Următoarea într-a doişpea, când mergeam la meditaţii la română la o profă care fuma. Da’ fuma tipa una-ntruna. Şi fuma cu o poftă de ziceai că ţigara aia are măcar gust de caramele şi ciocolată la un loc. Actul era artistic. Sorbea din ţigară. Şi se întregea cumva până şi cu fumul expirat în cel mai spectaculos gest posibil. Eu mă uitam tâmpită, mă fascina ce vorbea, cum îşi mişca degetele, cum îşi mula buzele în jurul foiţei subţiri. Uneori nici nu-şi mai aprindea ţigara, doar o păstra între arătător şi mijlociu, gesticulând implicată trup şi suflet în ritmul frazelor curgătoare.

Şi într-o zi, i-am strâns pe ai mei în jurul mesei, consiliu de familie: -Mamă, tată, prin această vă aduc la cunoştinţă hotărârea mea de a mă apuca de fumat. Scurt. Mamei i-a căzut faţa, iar tata (care e pe cât de sportiv, pe atât de fumător) mi-a zis că el nu-mi poate interzice, doar că atâta îmi spune, că pe el l-ar durea sufletul să ştie că eu fumez. Bun, ne-am încolonat spre Metro, la cumpărături de ţigări pentru domnişoara. Voiam doar slims, iar pe vremea aia, la noi în sat nu se comercializau încă la pachet, în chioşcurile de cartier. Şi la Metro ajunşi, îmi aleg eu un !!!cartuş întreg de Virginia slims move, iar ai mei, într-un gest de rebeliune părintească maximă, refuză să achite la casă. Nu-i bai, sunt fată descurcăreaţă dintotdeauna, da’ totuşi… Gestul lor a fost unul simbolic şi sugestiv. Ţigările le-am plătit eu. Şi voi ţine minte ca pe singura dată când merg la magazin cu părinţii şi plătesc eu. Chiar dacă banii mei sunt de fapt tot banii lor.

Acasă, aceeaşi masă de consiliu. Tata: – Păi hai să şi fumăm o ţigară acuma. Eu însă am preferat să evit amân momentul. Dintr-un fel de stânjeneală copilărească sau jenă justificabilă, am zis, lasă, poate mâine. Şi mi-am aşezat cartuşul cât era de lung în sertarul de la birou. Cu gândul acela care precede orice cură de slăbire, de mâine mă apuc. Şi mâine s-a făcut poimâine şi poimâine, răspoimâine şi tot aşa. Ştiindu-le acolo, la o deschizătură de sertar depărtare, tentaţia scădea.

Şi uite-aşa a ajuns tata să fumeze toate slims-urile mele, una câte una, pe sub ascuns, în intimitatea casei noastre, la aceeaşi masă din poveste, dar mereu fără personajul principal. Pentru că el se lăsase de fumat.

😀

Ai mei m-au vrut băiat. Toată familia, tot neamul, probabil şi câinele -Dumnezeu să-l ierte- dacă şi-ar fi putut exprima părerea prin vot. Numa’ bună-mea din partea lu’ tată-mio era declarată fan-fete. Ca tot omu’ care-şi doreşte ce nu are.

Zic.

Acuma, de iubit m-au iubit şi aşa, chiar dacă la un moment dat au început să-mi crească diverse părţi anatomice în relief pozitiv. Dar s-au oprit repede, din fericire (?!), că oare cum aş fi arătat omu’ mic cu ţîţe mari :)) Fraza asta n-are nici punct, virgulă, nici sens sau predicat. Revenim. Mama cică s-a topit de iubire când i-am urlat în timpane de la o distanţă asurzitor de mică, pentru prima dată. Tata nu mi-a povestit decât că îi venea să mă arunce pe geam de cât îmi sugeam degetul noaptea. Până m-au lecuit şi de obiceiul ăsta stricător de dinţi, mi-au cusut mânuşi de mânecile de la pijama. Ştiu, fiecare îşi exprimă iubirea cum se pricepe 😀 Ai mei se pricepeau la cusut.

Cică speranţa l-a mai ţinut, săracu’, până m-am ridicat din fund şi-am început patrularea concomitent cu dezvoltarea reflexelor primare, alea pe care ori le ai, ori se resemnează tata. Asta e poveste zisă -când îi prinzi- la musafiri să râdem, cum a aruncat el mingea către mine şi cum eu, în loc să întind membrele libere către ea minge s-o apuc (până şi mâţele ştiu face asta, iar nivelul meu de inteligenţă vreau să cred că-l depăşea pe al unui mâţ, chiar dacă aveam doar 4 ani), ce-am făcut? Am scos mâinile în semn de apărare, strâmbându-mă graţios şi la minge şi la tata. S-a speriat copilu’, domne, ce-i de râs eu nu pricep! Cică atunci a fost revelaţia că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

Domnilor, pruncii nu aleg să vi se nască fete ori băieţi. (Cu toate că, nu mult mai târziu -aşa cum se întâmplă foarte des- ajungi să le dai dreptate părinţilor şi să-ţi doreşti şi tu ce voiau ei pentru tine: să fii băiat sau măcar să prinzi mingea. ) Ba mai mult chiar, nici măcar nu aleg ei să aterizeze în familia voastră (eu una recunosc, nu aş fi ales aşa de bine). Împăcaţi-vă cu ideea, că şi-aşa soluţii nu există. N-am auzit de schimbare de sex la bebeluşi. Şi nu le spuneţi ce-aţi gândit. Nu le spuneţi că i-aţi dorit altfel. Căci eşecul ăsta nu aparţine nimănui, atunci de ce să-l atribuim pe gratis? Nu îi faceţi să se simtă vinovaţi, nu abuzaţi de disponibilitatea lor afectivă şi puterea imensă de-a ierta. Sunt copiii voştri, ocrotiţi-i aşa cum sunt.

Şi mai încercaţi o dată, dacă tot… Poate iese câştigător 😉

Zic.

(noroc că nu citeşte tata blogu’, că fix de fraţi îmi arde mie…)