Pentru cine a deschis mai târziu televizoarele: eu sunt dentist, el e neurochirurg. După 4 ani și jumătate de UK ai mei și vreo 7 ai soțului, după ce ne-am dorit, am visat și plănuit asta în fiecare seară înainte de culcare, s-a întâmplat.
Ne-am întors.
Deși, îmi place să spun că ”ne-am mutat” în România mai degrabă decât ”întors”. Fiindcă sper că e un pas înainte. Pentru mine personal, e îndeplinirea acelui vis, pe care nici cu gândul nu îndrăzneam să-l desenez, căruia nu i-am dat niciodată glas. Acela, de a-l avea pe el, pe iubirea vieții mele, în viața mea grozavă, dar plină de doruri din București.
Am venit în România nu fiindcă era rău în Anglia. Nici măcar fiindcă ploua mult, adică des. Și în România plouă. Am venit în România, fiindcă e acasă. Fiindcă e plină de oportunități. Fiindcă aerul ăsta de aici ne trezește la viață. Și fiindcă refuzăm să roboțim în cei mai frumoși ani ai unei tinereți care își sărbătorește apusul.
