Eu sunt Ana și aveam 21 de ani când am plecat din România la peste 3000 de kilometri, într-o țară despre care acum 13 ani nu se știa foarte multe: Qatar.
Categoria: de ce m-am întors în România (Pagina 2 din 2)
Sunt Titiana și, împreună cu Adi și Ema, m-am întors din Regatul Unit în martie 2017. Mai exact, 3 martie 2017, zbor Wizz Air din Londra, Luton, în Cluj-Napoca.
Povestea asta începe ca o mărturisire a Alcoolicilor Anonimi, după cum îi văd eu în filme. Poate ar trebui să se intituleze seria asta de articole ”Poveștile Întorșilor Anonimi”. Eu una mă bucur că suntem mai mulți.
2011, Malaezia
Nici nu ştiu ce e mai fain aici. Să fie mâncarea (m-aş scălda în orez, jur!), temperatura (dă-o încolo de umezeală, faptul că e mereu cald contează!), nucile de cocos proaspete, curăţate şi sorbite pe loc, oamenii ăştia care zâmbesc mereu, arhitectura, amalgamul de condimente şi culori din Little India, papaya, plantaţiile de ceai, sentimentul de siguranţă oriunde m-aş afla, fluturii care ţi se aşează în palmă, plajele cu apă turcoaz sau faptul că în sfârşiiiiiiiiiit am găsit prăjituri de alea adevărate la vreo 30 de km de noi? Să fie faptul că la fabrică încep să se lege lucrurile?
Am fost plecată 6 ani de zile în Manchester, UK și-am ales să mă reîntorc acasă. Cum, stai? Noi toți vrem să plecăm și tu te întorci? Ă, da! Să vă spun povestea mea:
După ce-am locuit 5 ani în Marea Britanie, la aproape un an și jumătate de când sunt din nou acasă, deschid o nouă serie de articole săptămânale, pe care le voi aduna în categoria ”De ce m-am întors în România”. Vor fi povești adevărate ale românilor care se mișcă împotriva curentului. Scrise de ei. Într-un moment al țării noastre, cand toți vor să plece (și nu îi putem condamna), ar fi super tare să arătăm și poveștile celor care au ales să se întoarcă. Oameni obișnuiți așa ca mine și ca tine, despre care nu vorbește nimeni. Cred că avem nevoie mare să știm că se poate și altfel. De la unii care au fost pe-acolo, nu doar își imaginează stând în trafic, la semafor, cum ar fi viața lor departe.
Astăzi, povestea unei familii de români, care, după 16 ani ai lui și 6 ai ei, s-a mutat din Luxemburg la Cluj.
Pentru cine a deschis mai târziu televizoarele: eu sunt dentist, el e neurochirurg. După 4 ani și jumătate de UK ai mei și vreo 7 ai soțului, după ce ne-am dorit, am visat și plănuit asta în fiecare seară înainte de culcare, s-a întâmplat.
Ne-am întors.
Deși, îmi place să spun că ”ne-am mutat” în România mai degrabă decât ”întors”. Fiindcă sper că e un pas înainte. Pentru mine personal, e îndeplinirea acelui vis, pe care nici cu gândul nu îndrăzneam să-l desenez, căruia nu i-am dat niciodată glas. Acela, de a-l avea pe el, pe iubirea vieții mele, în viața mea grozavă, dar plină de doruri din București.
Am venit în România nu fiindcă era rău în Anglia. Nici măcar fiindcă ploua mult, adică des. Și în România plouă. Am venit în România, fiindcă e acasă. Fiindcă e plină de oportunități. Fiindcă aerul ăsta de aici ne trezește la viață. Și fiindcă refuzăm să roboțim în cei mai frumoși ani ai unei tinereți care își sărbătorește apusul.
