Ieri am avut un meltdown.
Ca să mai scriem și despre cum ne bubuie creierii, nu numai followingul pe social media.
Am comandat 4 pizza și o cutie de înghețată, deși aveam în frigider felul doi și supă. După ce a venit curierul, m-am strecurat în birou, sperând să trec neobservată. N-aveam linguriță acolo, iar când m-am dus să iau una, copiii au simțit miros de mamă.
Vă iubesc și când sunt obosită, le-am zis, dar mami are nevoie de o pauză.
Să le dau și lor, să îmi dau și mie. Nu mă refer la înghețată. Pur și simplu pauză. A fost una dintre acele zile, în care am sperat din toată inima ca nimeni să nu vorbească cu mine. Am dat play la This is us și am îmbrățișat un polonic în loc de linguriță.
Am în față altă vacanță în care sunt singurul părinte disponibil. Aproape că urăsc vacanțele și urăsc părinții care iubesc vacanțele. Care au unde trimite copiii sau care au servicii de la care nu pot lipsi, mi se pare mult mai simplu să poți lucra în liniște și să te întorci la viața ta cu bucurie. Creierii mei sunt extenuați, cantitatea de plânsete pe care urechile mele o poate recepționa a dat în clocot, opriți planeta e melodie pe repeat zilele astea.
Nu pedepsiți copiii pentru că nu devin ceea ce voi vă doriți să devină, zicea un articol pe care l-am scris când le știam pe toate. E al naibii de greu, frate.
L-am întrebat pe tata odată, dacă m-ar mai fi sfătuit s-o dau dracu de școală, să mai bat și eu mingea cu copiii pe-afară, dacă m-ar fi văzut că nu știu pune cratima-n mă-ta. Se simte furia din mine inclusiv în aceste cuvinte. Și scriu în timp ce merg pe bandă, vreau să scot emoția pe multiple fire paralele.
S-a oprit din ce făcea, zic de tata, și mi-a răspuns că e o întrebare foarte bună. Și că probabil nu ar fi avut curajul să-mi zică de minge, dacă eu aș fi fost deja pe maidan afară.
Mă așteptam să răspundă asta.
N-are legătură cu copiii mei, ăștia-s mult mai responsabili cu școala decât mine.
Are legătură cu așteptările părinților și cum e să îți dea cu virgulă, când credeai că urmează probleme ale căror rezolvare e una simplă: iubirea.
Pfu, respiră miruna.
Nimic nu mă doboară cum mă doboară așteptările.
Iubesc cu fiecare celulă și îmi dau seama că parcă deloc nu contează.
Și voi publica acest articol, fiindcă ne e clar mai ales astăzi câtă nevoie avem de realitate pe social media.
Am așa multă toleranță, love and caring, când vine vorba de alții. CÂnd e vorba de mine, am biciuri care lovesc în carne.
Îmi încurajez copiii să plângă, fiindcă apreciez oamenii cărora la pasă. Când cineva suferă că n-a câștigat meciul, n-o să-i spun în veci că nu contează. Pentru că eu cred că lumea se învârte datorită oamenilor cărora le pasă.
Și când ei plâng, frățioare, tot eu simt că-mi sângerează urechile pe urmă.
Aș vrea să audă și alte urechi ce aud ale mele. Mă ajută nespus când prietenele mele spun că înțeleg, sister. Că așa e și la ele. Țara lui N-ai Făcut Bine. Locuită de micii Oompa Nemulțumiții cu personalitate mare.
respiră, miruna. Miroase a transpirație. Prea multă înghețată, ăsta-i efectul, dă din picioare.
Am vorbit ieri cu o mamă de doi, suspectă de boala aia gravă. Știți ce mi-a zis? Că își bagă picioarele. Că și-a anunțat copiii, să mai pună și ei mâna. Că nu le mai face mami pe toate. Vedeam ieri un documentar sau ce clip o fi fost ăla, în care zicea că au fost întrebați copiii cum ajung rufele din coșul de haine murdare înapoi în șifonier și ei nu știau răspunde.
Opriți planeta.
Mod avion, azi-noapte am dormit 13 ore. Garminul a dat cu virgulă, cică somn neodihnitor cât încape. Body battery rușinoasă, dar asta e regula când mănânci pizza și înghețată. Sarea o ia razna, digestia lucrează, cum să te odihnești în condițiile astea.
Așa că știți ce face miruna astăzi? Dă din picioare, asta precis ajută. Nu mai mănâncă înghețată, fiindcă nu mai are. Se duce la copii, poate le citește o carte, asta e o soluție simplă de conectare.
Când plecăm la Sibiu, zice Victor supărat de dimineață.
Mâine.
Dar mami a zis că astăzi e mâine.
Dați drumul tuturor ploilor să iasă. Comandați înghețată, vegetați la seriale, urlați în codru și alergați cât de tare. VOrbiți despre ceea ce doare. Pentru că, să ne prefacem că totul e bine, o să bubuie la un moment dat cu surle și ambulanțe. Și când explodează pe dinafară, e bine. Să nu se strice pe dinăuntru, că pe urmă joci în altă ligă. În liga aia în care nu vrea să ajungă nimeni: cea a durerii prin spitale.
Aveți grijă de voi, eu merg să mă răzbun pe niște gantere.
Cora
Traiasca ganterele!
Tare aia cu copiii care nu stiu cum ajung rufele murdare din cos – curate in dulap. De aceea copilul meu, daca face firimituri pe canapea la TV, trebuie sa dea un pic cu aspiratorul…
Mona
Atunci cand un copil nu stie cum ajung rufele murdare din cos inapoi curate in dulap – e doar vina parintelui.
Acestia sunt si viitorii adulti care la birou lasa vraiste dupa ei, asteptand sa vina sa stranga cineva in urma lor, cum facea mamica acasa….
Am la birou astfel de specimene o gramada, nu sunt deloc putini.
Eli
Amen, sister!
Stiu ca era vorba despre o chestie singulara, dar eu asa ma simt de regula, nu ca o exceptie.
Si, dupa 7 ani in transee, am ajuns sa-mi mai bag si picioarele-n ea de treaba – scuza-mi franceza.
E greu oricum si cu un copil (si cu 2 si cu 100). Cand mai are si ADHD si altele, e si mai palpitant. Cand mai esti si parinte singur, e si mai si. Si cand cauti si loc de munca, e sublim.
Asa ca ma mai si “nesimtesc” – in loc de o zi la spa (nu ca as fi fost vreodata la spa, dar asta e imaginea aspirationala de relaxare mamiceasca, se pare).
Si am inceput sa constat ca nu se simte abandonat copilul, ca nu se creeaza distanta (nici de la mine spre el, cand imi amintesc ce bine e doar eu cu mine, nici de la el spre mine), ci mai rasufla si creierul meu un pic.
Asta, azi. Maine, nu stiu.