Nu luăm bunicii cu noi în concediu să ne servească, ci să ne iubească așa cum doar bunicii știu

Simineii mei

Cineva m-a întrebat de ce am zis că n-am avut timp doar de noi doi, când am totuși copii mari și bunicii în concediu prezenți. Dacă nu am fost și noi la o masă, la o cafea. Nu putea înțelege, nu am luat-o în nume de rău. La cafele am fost, la mese nu. Pentru că, dacă voiam romantism, lăsam gașca acasă și pa.

Probabil că cei care nu au ajutor de la bunici își imaginează că, atunci când sunt prezenți în viața ta, ei doar spală, calcă și gătesc. Că stau cu copiii non-stop, iar tu uiți că te-ai reprodus, îți bagi căștile-n urechi și te lipești la Netflix până pleacă la casa lor.

E al patrulea concediu în care ne însoțesc părinții mei. De când avem copii, am fost și cu, și fără ei. E mult mai ușoară viața când sunt și ei prezenți. Normal. Dar e și mai faină atmosfera cu tot.

Ei sunt satul nostru.

Când facem gașcă, dispare stresul ăla de ”vezi tu de ei, că intru la baie eu”, nu mai trebuie să anunți orice faci, ca celălalt să se uite la copii. Ca-n orice sat. Dispare stresul, dar nu dispar și părinții copiilor mei.

Dar și în concediile cu bunicii, nu e altcineva mama și tatăl lor.

Tot eu sunt miza pentru atenție, sursa de țiți, brațele deschise, începutul și finalul oricărui circ. Cu mine se culcă și cu mine se trezesc. Și în concediile cu bunicii, tati e călărit, înțepat, luptat, rostogolit. Și în concediile cu bunicii, ne spălăm copiii, îi distrăm, îi schimbăm, îi hrănim și hidratăm. Sigur că e mai ușor, mult mai ușor când treaba se împarte la 4 adulți în loc de unul sau doi, dar aș da să cred că și bunicilor le place de nepoți. În poza asta, de exemplu, făcută în ultima seară înainte să plecăm, urma să ne culcăm și-au mai intrat o dată la copii înainte să stingem lumina, “numai să-i vedem”.

Dar nu vă imaginați că luăm bunicii în concediu și noi doi stăm bot în bot.

Țin minte, înainte să avem copii, ne-au dus ai mei la aeroport în București. Zburam în Anglia înapoi. Eram toți patru în mașina tatălui meu și mi-am dat seama că așa mă simt cel mai în siguranță eu. Cu ei, toți trei, în jurul meu.

La această formație s-au adăugat și copiii mei. Acum suntem noi patru și ei doi. Și e perfect.

Sigur că bunicii în concediu înseamnă timp în doi pentru părinți, mai multă liniște, respiro.

E ca în fizică: presiunea e mai mică, dacă o împarți la mai mulți. Iar pentru ei înseamnă și scandal, mai ales că ai mei încă sunt șocați de ce înseamnă viața cu doi copii. Tata încă se sperie sincer că frații își vor scoate ochii cu adevărat într-o bună zi. Iar pe mama o mai surprinzi cu privirea aia de ”Doamne, ce bine că n-am făcut decât un singur copil”.

Sigur că ne mai certăm, dar nici nu cred că există diferit.

Dar sigur că e minunat. Și că, de câte ori om putea și ei vor vrea, îi vom lua. Și pe copii, și pe bunici. Fiindcă ne sunt dragi și râdem cu ei, plus că sunt leșinați unii după alții. În ultima seară în București, înainte să plece ei, am râs cu lacrimi și dureri de burtă. Eram în mall, se uita lumea la noi, dar nu mai puteam. Maică-mea mâncase înghețată la două mâini (efectiv două cornete, că fiucea mare nu o mai putea pe a lui). Taică-meu purta sandale, iar Tudor a întrebat (foarte serios) de ce Tata Bu are trei degete la picioare.

E distracție. Nu vă gândiți, nu-i închiriem.