Toata lumea vorbeste de filmul ala de pe Netflix. Anul trecut a fost un titlu, anul asta e altul, la anul o sa fie inca unul. Am prins si eu cu un ochi discutii, ca n-am prea stat cu telefonul in mana zilele astea.

N-am avut treaba, fiindca sunt la mama acasa, dar nici viata din aia cu mananca, roaga-te, iubeste. Adica, viata mea e mananca si roaga-te sa dormi. Daca nu-ti iese, mai mananca un pic, fiindca e singura alternativa de energie.

Si cum imi doream sa adoarma copiii odata (ccea ce inca nu s-a intamplat, desi ii ignor pe intuneric de vreo 20 minute), ca sa prind si eu macar genericul la film, am inceput sa butonez prin pozele de azi.

Sunt in urma cu Greys. N-am mai terminat o carte din liceu. N-am avut timp nici sa ma rujez.

Dar privind la pozele acestea asteptand sa adoarma puii mei, am inteles un lucru: cel mai bun film e chiar sub nasul meu.

La mine in brate, la sanul meu.

Sunt atat de norocoasa ca ii am. Nu face tot Netflixul cat baietii astia doi carliontati si tot ce primesc de la ei.