Și nu îi poți învinui. România e țara extremelor. Se împarte între pacienții care refuză internarea în spitale și cei care aleargă la urgență de la primul muc.
Din păcate, victime sunt toți, fiindcă inclusiv cei din a doua categorie ajung pradă unui sistem, trec prin boli care nu sunt ale lor și ajung să aibă nevoie de tratamente complicate, suportate pe pielea lor.
Azi-dimineață, alarma noastră n-a mai fost cu snooze și mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva după cum zdrăngănea cureaua soțului meu în timp ce o încheia. Am mufat bebelușul la sân cu ochii încă închiși, iar în loc de ”bună dimineața”, mi-a zis așa:
– Balșul a ars. 4 oameni au murit.
După care, nu mai știu dacă și-a băut cafeaua și a ieșit.
Zilele trecute, bunica mea s-a simțit rău. Primul lucru pe care mi l-a zis la telefon (o sunasem când era chiar rău și ai mei nu ajunseseră încă la ea) a fost: orice-ar fi, să nu mă duceți la spital!
Nu a fost nevoie, din fericire. E bine acum. Dar dacă ar fi fost nevoie? Și ea nu ar fi vrut? Cum nu vor atât de mulți alți oameni? Cum amână pacienții să meargă să investigheze, să caute, așteaptă, se face prea târziu și apoi ce?
România e sensibilă la genul acesta de accidente cu foc.
Fiindcă se aprind traumele din trecut și încep să doară toate rănile care au fost prea repede uitate.
Părerea mea e că dincolo de spitale defectuase și lipsa unor proceduri clare, sistemul se va îmbolnăvi cu fiecare zi mai tare.
Și tot mai mulți oameni se vor feri de spitale. Pacienții ar face orice, numai să nu ajungă internați. Unii, chiar să moară acasă.
Iar medicii vor fi tot mai frustrați și legați de mâini și de picioare.
Gândurile mele sunt alături de toți cei evacuați de la Balș și de familiile lor, de pompierii implicați în acțiunea de salvare și alături de personalul medical din toate spitalele țării. Oameni care merg zilnic la serviciu și nu știu ce mai poate sări în aer în fiecare minut.
Când oamenii mor din motive stupide în locul unde ar trebui să fie salvați cu mijloace precise, se zdruncină din temelii siguranța noastră.
Suntem amenințați în tot ce avem mai de preț în viață: sănătatea.
N-am nicio concluzie, nici măcar nu are sens s-o dăm pe aia cu ”degeaba ne plângem pe facebook și apoi ne continuăm viața, peste 3 zile nimeni nu se va mai gândi la asta”, că nici autoironia nu salvează persoane.
Vă invit să aveți grijă de voi și să faceți tot ce e rezonabil să stați departe de spitale.
Multă sănătate
Image by David Mark from Pixabay
Silvia R.
Fara cuvinte. Pur si simplu.
Aura
Suntem tara lui ” las o ma, ca merge asa” sau “n avem bani” si de fapt suntem victimele propriei noastre superficialitati, a lipsei de constiinta, victimele propriilor actiuni. Cata vreme reprezenrantul ISU verifica intr o institutie dosarul si nu merge prin săli, asa se va intampla mereu, din pacate. E doar un exemplu…
Andreea
Da, asta e situatia la noi. Spitalul e ultimul loc in care vrei sa ajungi ca te gandesti c
a te duci cu o boala si te intorci cu mai multe acasa, esti la mana unor medici care se cred Dumnezeu pe pamant si multe altele.
Ioana
Fără cuvinte am rămas și eu… Atâta adevar, din păcate.
Martina
spitale “defecTOASE”, nu “defecTUASE”
Roxana
Pe bune..atat ai putut sa scrii? E pe principiul “tara arde si babele se piaptana”… se intampla sa fie si greseli,dar sa URLAM asa???