Pot să fiu părintele de care are nevoie copilul meu. Noua mea mantră: eu pot

Îl țineam astăzi în brațe, în timp ce-și urla toată supărarea. Efectiv urla. În brațe la mine.
Când se liniștea, îl întrebam cu niciun pic de ironie, cu toată empatia:
-E gata plânsul, pui?
-Mai am.

Și o luam de la capăt.

Știu de ce s-a întâmplat criza asta de furie, îl înțeleg pe omulețul care se zbate în brațele mele, de zici că ar vrea să fugă departe, deși, de fapt, se agăță cu toată inima de hainele mele. Îl înțeleg pe omulețul ăsta, care zici că mă urăște în momentul în care are cea mai mare nevoie de mine. Îl înțeleg pe omulețul ăsta, la care ceilalți se uită și-și dau ochii peste cap. Știu și înțeleg. Dar e foarte greu emoțional să întâmpini un tantrum. După ce se termină, ești ca și când te-ar fi călcat tractorul. Ca și când cineva ar fi încuiat o ușă peste degetele tale prinse în ea. Ca și când te-ar fi lovit un fulger în creștet. Ca și când te-ar fi feliat un psihopat. E greu, nene. Îți vine să sari de la etaj. Să te arunci în foc. Să tragi apa peste tine la baie. Să îți înfigi o andrea în globul ocular. Halal empatie, ești sigur că în orice moment ți se poate declanșa o boală mintală cu nume complicat -să crăpi direct pare o rezolvare ușoară- după care toată familia ta să se întrebe de la ce ți s-o trage. Atenție, urletele copiilor dăunează grav sănătății părinților. Asta nu înseamnă să nu-i mai lăsăm pe ei să plângă, ci să găsim brațe care să ne cuprindă și nouă furiile ulterior.

Dar până s-o inventa și o astfel de minune, prieteni, n-avem timp de pierdut. Copilul tău are nevoie de tine acum. Nu așteaptă să îți cureți mințile de gânduri, să-ți faci ordine-n viață și-n program. Copilul nu așteaptă să-ți răspunzi la mailuri, să suni clientul, să ți se coacă aluatul, să te apuci de yoga, nici să se facă verde la semafor. Copiii cresc mai repede de-atât, orice prost știe asta.

Și-atunci, orice-ar fi pe lume și pe pământ, oricâte greutăți, nopți nedormite și judecați străine s-ar aduna în tolba mea, am luat următoarea hotărâre:

Eu pot.

Eu pot să fiu părintele de care are nevoie copilul meu.

Eu pot să fiu acolo când el plânge.

Eu pot să nu îl judec pentru ce simte.

Eu pot să îmi închid gura și să îmi deschid brațele.

Eu pot să nu îl grăbesc.

Eu pot să îl asigur că îl iubesc atunci când merita cel mai puțin.

Eu pot să îl apăr când toate circumstanțele îl învinuiesc.

Eu pot să nu îl cert.

Eu pot să vorbesc în șoaptă când îmi vine să țip.

Eu pot să folosesc vorba bună.

Eu pot să fiu un părinte mai bun decât îmi vine uneori să fiu.

Eu pot să fiu blândă și reală.

Eu pot să spun adevărul.

Eu pot până și să știu ce urmează.

Eu pot să nu iau personal ce se întâmplă.

Eu pot îmbrățișa o furie care nu îmi aparține. E ca un dans de însoțire dintr-un înăuntru până afară. Ca un musafir pe care-l conduci la ușă, că nu rămâne la tine peste noapte.

Eu pot să accept că e o provocare.

Și…

eu pot să mă iert când nu le voi bifa pe toate.

Dar, până una-alta, eu pot. Copilul meu are nevoie să pot și niciun argument nu îl bate pe ăsta.

via GIPHY