Cum a fost cu copilul la nuntă

Ce bine că am luat copilul la nuntă, tot asta ne ziceam din priviri. Scriu din pat, cât muzica nu se mai aude nici din depărtare, fiindcă cineva cântă la o chitară, lângă un foc, sub un cer plin de stele. Vă imaginați? Parc-am fost în tabără, nu la nuntă.

Noi am intrat în cameră, după “Hei, tramvai”, pentru că “țiți două”. Și pentru că oricum era ultimul bebeluș necapotat la acea oră. Rezistat cu brio până la final. Când ședea cu părinții lui pe o căpiță de fân, înveliți toți trei cu o pătură. Dintr-o dată a zis și s-a terminat. Noapte bună, că noi am plecat.

Măi, oameni buni. Era să fac o greșeală enormă. Nu mă pot felicita îndeajuns că am luat copilul cu noi la nuntă. V-am zis că nu e una clasică, din aia în care te împarți între lăilăi și halit. A fost într-un loc minunat, vă povestesc mai cu timp. A fost cu papanași în loc de tortul miresei, iar ceea ce vedeți în mâna lui Tudor în poză e șampanie pentru copii.

Știți, când într-un foișor din grădină răsuna, fără să se piardă vreun sunet, “It’s my life”, iar mâinile mele se ridicau în aer, mi-am zis: niciodată să nu te mai îndoiești, Miruno. Că bine e așa cum simți.

Cineva scria pe facebook că există o presiune socială de a petrece timp fără copil. Serios?! Chiar așa e!!! Nu îmi dădeam seama what’s wrong with me. Dar, hei, eu nu simt asta. Desigur, mai vreau și eu să schimb o vorbă cu un adult, în locul unui scutec de bebeluș, dar asta e foarte diferit de a profita de orice ocazie să parchez copilul la bunici.

Pe mine, ai mei nu m-ar fi lăsat acasă. Nu, dacă m-ar fi putut lua cu ei. Eu știam asta si am înțeles când nu s-a putut. Cui i-ar plăcea de niște părinți care vor să scape? Dv ați fi prieteni cu cineva care v-ar zice că abia așteaptă o pauză de voi?

Nu asta simt față de fiul meu în momentul acesta. Plus că mi se pare atât de grozavă și mare lumea asta și atât de puțin timpul în care el mai este interesat de ce-i spun eu, încât nu-mi permit să irosesc vreo secundă.

Bon Jovi, mâinile-n aer, omulețul din brațele tatălui său îmi face semn cu mânuța: hai! Și ne-a lipit pe amândoi de și-a turtit zulufii într-un triunghi perfect de oameni fericiți. Atunci mi-am dat seama cât sunt de norocoasă. Și că, în articolul trecut, am greșit: “Locul copiluilui meu nostru e lângă părinții lui”. Iar parte din norocul cel mare e tatăl lui. Tipul ăla care mi-a zis într-o dimineață: “Hai, femeie, să luăm copilul cu noi!”