”Nu cred că nu te poți schimba pentru cel pe care-l iubești”

Stăteam în fața sediului redacției unei faimoase reviste de modă la care lucram. Era săptămâna aia nebună în care a erupt ceva vulcan din Islanda, care a înnegrit tot cerul Europei. Scuza perfectă ca el să mai rămână cu mine un pic.

Eram studentă la medicină dentară în București, aveam un blog în plină ascensiune și un job la care multe fete doar visau. Dar eu visam la ceea ce multe fete aveau lângă ele și aș fi făcut schimb în orice moment: aș fi dat T O T pentru o oră cu iubitul meu. Care locuia și lucra în Marea Britanie, care știam că e iubirea vieții mele și după care mă imaginam suspinând și la 60 de ani. Fiindcă nu îmi pusesem problema că am putea îmbătrâni împreună, nu-i scriam numele după prenumele meu pe colțuri de hârtii, nu exersam semnături cu al său nume de familie. El nu era genul care să te ceară de nevastă, asta mi-am dat seama de la început. Dar scopul meu nici nu era ăsta. Eu mi-aș fi dorit doar mai mult timp cu el, noi doi, undeva în lume, atât. Îl cunoșteam prea puțin ca să-i fac promisiuni pe viață dar prea bine ca să-l las să plece fără să-ncerc. Ceva, orice. Nu știam ce o să fie, știam doar că nu o să prind acei 60 de ani știind că am stat cu mâinile-n sân.

– Pentru tine, o să fac și stomatologie.

Aceste cuvinte au ieșit din gura mea în ziua aia din fața redacției, în săptămâna cu vulcanul erupt. Nu a sunat deloc a mine, nu știu cine a vorbit. Doar stomatologia a fost mereu un plan B și nu era un secret pentru nimeni.

Și să-i spun asta unui băiat care, fiți atenți, lua autocarul ca să mă părăsească mai repede PE MINE și să ajungă la îngrozitorul său job, cu care era oricum tot restul timpului împreună. Ba cred că în perioada aia chiar locuia în spital. Pentru mine, vulcanul erupt era pretextul perfect să își prelungească șederea cu 3 zile, pentru el a fost doar o provocare cum să ajungă în ciuda naturii la pacienții lui. Așa că a luat autocarul. Și, după cele 3 zile peste mări și țări în poziția șezând, s-a limpezit și cerul, de ar fi putut bine-merci rămâne la mine și zbura cu următorul avion, elegant.

În fine, deci acest băiat era iubirea vieții mele, cel pentru care eram dispusă să fac orice. Și nici măcar nu aveam pretenția să mă ia de nevastă…

Dacă mi-ar fi prezentat cineva situația așa, aș fi zis, fugi, Miruno, cât vezi cu ochii. Și bea un pahar cu apă rece pe drum. Bagă-ți picioarele în apă rece și mințile-n cap, că luminile-s aprinse, dar nu-i nimeni acasă dacă te caută cineva.

În viața mea de adult, de soție și mamă, tot aud de pe la alții mai deștepți chestia aia cu ”fii schimbarea pe care o dorești în lume”. Nu aștepta să se schimbe partenerul tău ca să aveți o relație fericită, începe schimbarea chiar tu. Nu aștepta să se schimbe copilul, poartă-te tu diferit cu el. Că e o prostie să faci aceleași lucruri și să te aștepți la un rezultat diferit.

Și știți ceva? Deși înțeleg partea asta când e vorba de alții (ok, sunt sigură că poți aștepta până găsești un coș de gunoi să-ți arunci mizeria, lipsa lui nu e o scuză să lași chiștoacele pe jos), când e vorba de mine, mi se pare complet nedrept.

Fiindcă și eu am nevoile mele.

Am atâta nevoie de somn, încât aș putea trăi un an fără înghețată, dacă m-ați lăsa să dorm neîntrerupt.

Am atâta nevoie de atenție, încât aș putea, să zicem, trăi fără înghețată o lună. Înghețata, mai ales aia bună, te vindecă uneori, deși doar temporar.

Am atâta nevoie să mă simt utilă, încât iar am început să visez că pun planul B în aplicare, adică dinți.

Și mi se mai pare nedrept, fiindcă știu sigur că dacă mi-aș primi somnul ăla odihnitor de care am nevoie (un an întreg pe o saltea nouă, apropo, sunt în căutări, dacă aveți recomandări), dacă mi-aș primi atenția aia fix cât trebuie și tot spațiul meu personal, dacă aș face s3x ca un om mare și aș mânca mai sănătos, sunt sigură-sigură că aș fi o mult mai bună persoană. Aș fi o mamă de o mie de ori mai jucăușă și de o mie de ori mai puțin lecțioasă, aș fi o soție mai veselă și mai puțin cicălitoare, aș fi un dentist într-un cabinet, nu pe un internet, aș fi o scriitoare adevărată.

Știu că pot fi toate lucrurile astea, fiindcă uneori le sunt, pentru scurte perioade de timp.

Dar ca să le transform într-o permanență, într-o schimbare adevărată, am nevoile mele mai întâi.

Și de asta zic, mi se pare complet nedrept să fiu nevoită să renunț și la ele.

Fiindcă am renunțat la foarte multe lucruri până acum.

La nopțile mele.

La spălatul în liniște pe dinți.

La făcut caca singură-n baie.

La citit, am dat în boala asta la bătrânețe.

La seriale, n-am mai văzut niciun film de hăt-hăt.

Știu că nu-s toate lucruri esențiale. Supraviețuiești și făcând duș 30 de secunde, dar ești alt om după 5 minute întregi.

Uneori am senzația că am renunțat la mâinile mele, care fac multe lucruri doar fiindcă trebuie. Sau credeți că e o plăcere să mături dimineața în bucătărie?

De asta zic. Să renunț ȘI la nevoile mele este totuși cam mult.

Doar că atitudinea asta n-o să mă ducă prea departe. Eventual o să mă bage într-o depresie, dacă nu-s deja acolo fără să știu. Eventual o să mă îngrașe peste măsură, deși încă încap în blugii de anul trecut.

Singura parte a vieții pe care o pot controla sunt eu. Și, prin mine, pot influența totul din jur.

Pot avea alături cel mai minunat soț din lume, dacă eu sunt o acritură care mereu îl bate la cap, ghici cum o să fie tot restul vieții noastre.

Pot avea cel mai minunat copil din lume, dacă eu stau mai mult pe telefon decât cu el, ghici cât mă va dori el pe mine.

Pot avea cea mai minunată profesie de pe pământ, dacă îi văd doar dezavantajele, pot să îmbătrânesc analizând.

Pot avea cel mai prețios talent, dacă nu pun și umărul un pic, o să mor speranță.

Citesc o carte proaspăt scoasă din tipar, Iubește și fii iubit(ă), scrisă de Domnica Petrovai. Autoarea e psiholog clinician și psihoterapeut, fondatorul companiei Mind Education Health și al Școlii pentru Cuplu. Subtitlul de pe copertă zice așa: (Aproape) totul despre relația de cuplu.

Și mi se întâmplă ceva ciudat. Ba citesc prin ochii mei, ba prin ai soțului meu, ba prin ai mamei mele, ba prin ai tatălui meu. Prin ochii bunicilor mele, ai mamei soțului meu. Și un pic îl înțeleg pe fiecare.

Cartea asta a așezat lucruri în inima mea și mi-a amintit de episodul cu vulcanul și cu ”pentru tine, o să fac și stomatologie”. Ceea ce am și făcut, poate nu știți povestea noastră. Chiar am lăsat T O T și am plecat la el, devenind dentist în Marea Britanie. Acum suntem căsătoriți și avem un pui de aproape 2 ani și jumătate.

Dacă n-aș fi făcut eu toți pașii aceștia, cred că astăzi aș fi așteptat să împlinesc 60 de ani și să-mi număr suspinele. În loc, trăiesc o viață nu perfectă, fiindcă nu există așa ceva, dar alături de băiatul visurilor mele. Cu ceea ce altfel, nu cred că m-aș fi putut lăuda.

Nu știam așa multe atunci, deși eram, evident, mai înțeleaptă. Fiindcă mă lăsam condusă de iubire, nu de nevoi. Și, iată, asta e mereu calea câștigătoare.

Joi, 7 iunie, ora 18.30, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu se lansează cartea „Iubește și fii iubit/ă“ de Domnica Petrovai. Mă onorează invitația autoarei de a fi alături de ea, într-o companie atât de aleasă. Vă aștept și pe dumneavoastră.

foto Unsplash