15 martie, sărbătoarea întoarcerii fiilor acasă. 2 ani.

Fix acum 2 ani, ne întorceam acasă, în România. Am ajuns pe la 5 și ceva în aeroportul din Sibiu, după un drum cu peripeții și un bebeluș de 1 lună și 1 zi. Eram storși, dar fericiți, cu o oboseală din aia bună în oase, când știi că ai luat-o pe drumul cel bun, chiar dacă nu știi exact cum o să fie.

Uneori mai visez că sunt în Anglia, cel mai des printre rafturile de la TK Maxx. Știți, când urcam dealul spre grădina botanică în fiecare weekend cu soare în care ne permitea vremea să ne bem cafeaua acolo, pe terasă, mereu îl întrebam pe soțul meu:

-Crezi că o să ne amintim vreodată de momentul ăsta cu nostalgie?

Era un strop gras de ironie în întrebarea mea, iar el înțelegea foarte bine. Senzația de viață fără rost. Impresia că mergem, dar nu contează unde. Important era să nu stai pe loc, să nu lipsești de la lucru, să-ți plătești taxele la zi și să nu arunci sticlă cu hârtie.

Da, ne amintim de acel moment cu nostalgie. Cred că în ceea ce o privește pe străinătate, acum suntem în faza aia ca atunci când te desparți de un iubit și o vreme ții minte doar ce a fost frumos. C-am avut și-n Anglia zile cu soare.

-Crezi că am făcut bine că am venit? s-a strecurat întrebarea printre buzele mele până-n urechile lui, pe o canapea rabatabilă, dintr-un apartament mic peste drum de un parc mare.

-Plecăm mâine la Sibiu? a fost răspunsul lui. Nici nu e nevoie să ne hotărâm acuma. Vedem mâine după-masă cum o fi. Doar faptul că putem face asta -să ne hotărâm mâine și să plecăm la orice oră dorim și că nici nu ne costă mia de lire e motiv destul, nu crezi? Că am făcut bine.

foto Unsplash