Prima mea rochiță de domnișoară de onoare. Aveam vreo patru ani. Știam că suntem invitați la o nuntă, la care eu am rolul ăsta: domnișoară de onoare. Nu știam exact ce presupune asta, însă eram în perioada Sissi și orice rochie lungă și largă mă fascina.
M-a dus mama la croitoreasă de câteva ori să-mi facă rochița. De aici, îmi amintesc revistele de modă și cataloagele Quelle, mirosul ăla minunat de print și paginile fine ca o mătase scumpă. Era albă și lungă, dintr-o dantelă delicată. Eu eram bine mâncată, fălcuțele au fost de dinainte de 4 ani cu mine. Pfoa, mă simțeam mai prințesă decât mireasa în rochița aia! Știu că m-am învârtit pe ringul de dans până mi s-a pus negru în față, de a trebuit să mă dreg cu un cremvurști, să nu leșin. Și fix atunci m-a filmat filmătorul, să mă vedeți cum ling o pieliță de cremvurști…în toată splendoarea rochiței minunate. Și-mi amintesc cum nu mi-a venit să cred când am văzut caseta: aia era rochița mea? Un fel de perdea lungă și dreaptă, pusă pe niște umeri mici de fălcuțe ambulante. Care mai lingeau și niște urme de cremvurști la nuntă. Serios, Miruno, tu credeai că și Sissi la fel ar fi făcut?
Îmi amintesc cum mi-am dat seama, ce diferență mare: între felul în care vedeam rochița din interior, felul în care o simțeam pe pielea mea bronzată și cum se vedea ea, din exterior, în combinație cu linsul ăla îngrozitor.
Acum e rândul vostru! Am de oferit un giftcard ZOOT în valoare de 250 lei, cu ocazia lansării hainelor pentru copii pe zoot.ro. Cine știe, poate una dintre ele va fi amintirea copilului tău de peste 20 de ani. (Îmi plac mult 2 chestii la magazinul ăsta online:
- Că poți comanda tot ce îți place și diferite mărimi, iar în București, Cluj-Napoca și Timișoara poți să probezi mai întâi, ca să plătești și să păstrezi doar ce îți vine
- Că returnezi gratis!
Ce ai de făcut? Lasă-mi un comentariu pe blog sau pe facebook, în care să-mi povestești despre o haină specială din copilăria ta. Poate fi orice: rochiță, fustă, pantaloni, geacă, etc. Termenul limită e vineri, 6 mai, la ora 12 noaptea.
Apreciez si share-urile la acest articol 😉
Cum aleg câștigătorul? Din top 5 comentarii/povești care primesc cele mai multe like-uri (fie pe facebook, fie pe blog), voi trage la sorți căștigătorul cu randomwinner.com , pentru transparență totală. (atât pe blog, cât și pe facebook există posibilitatea de a primi like la comentariu. Astfel, au și ceilalți cititori de-ai mei sau prieteni de-ai tăi un cuvânt de spus ). Sâmbătă anunț aici câștigătorul, cu un later edit. Succes!
Later edit: Mulţumesc tuturor pentru participare. Câştigătoarea concursului e Anda! Felicitări. :=) Îţi voi trimite un mail cu detalii pentru giftcard.
Puteţi vedea detaliile extragerii aici.
Anda
Aveam 6 ani, cand de Craciun, tata mi-a aratat rochia. O rochie frumoasa, de vara, material vaporos, galbena cu flori portocalii. Era “pentru cand o sa cresc mare”. Am inceput sa visez la ea si la cand voi fi destul de mare sa o port. Multi ani mai tarziu, prin liceu, am considerat ca e timpul. Iubeam rochia la care visasem atatia ani si o purtam la toate evenimentele care “cereau” o rochie. Am purtat-o la liceu, la facultate si dupa. Pana cand l-am cunoscut pe sotul meu, care intr-un moment de maxima sinceritate, m-a rugat sa nu mai port rochia niciodata. M-am uitat in oglinda cu un ochi critic si mi-am dat seama, ca oricat mi-as fi dorit eu, nu imi statea bine deloc. Croiala nu ma avantaja, si probabil nu a facut-o niciodata. Si daca in copilarie era “de vis”, acum era putin cam demodata. Nu am mai purtat-o de atunci, dar o tin totusi in dulap, ca nu ma lasa sufletul sa ma despart de ea.
irina
Fustita alba de la mare. Nu am dat-o jos de pe mine 3 zile la rand, spre disperarea alor mei. Tot in ea am fost imbracata la restaurant, unde canta Ileana Sipoteanu. I-am dus o floare, ea m-a pupat. Si uite asa imi voi aminti mereu de fustita mea alba.
Renata
Mama mea tricota destul de multe bluzite. Dar cea mai frumoasa si preferata de mine a fost una de prin clasele primare. Pacat ca nu mai am poze cu ea. O bluzita in dungi albe, rosi si verzi iar manecutele erau pe fond alb cu inimioare rosi. Imi ramasese mica si o purtam prin casa si la joaca. Dupa ce am crescut mama a decis sa donam unele haine mai bune nevoiasilor printre care a fost si bluzita mea. Am fost de acord cu gandul ca cineva se va bucura de ea cum am facut-o eu.
Andreea
Imi amintesc cu drag de o rochita galbena cu cerculete negre, facuta de matusa mea. Varsta nu o mai tin minte, dar aveam pana in 10 ani, cu siguranta. Ce e cel mai haios la amintire e faptul ca am iesit de indata la joaca cu ea, si ma invarteam continuu, ca o mandra don’soara! Ei bine, numai don’soara nu eram eu, ca aratam de zor chiloteii la toata lumea, oriunde eram! Am adorat-o pentru ca se ridica tare, si ma simteam ca o balerina, dar sunt sigura ca i-am amuzat pe cei mari!
Laura
Mi-o amintesc pe mama mereu eleganta, mereu cu pantofi cu toc cui. Eram fascinata de hainele ei, de pantofii ei si cand nu se uita, le furam sa fac parada modei cu ele. Am chiar si o amintire palpabila, un semn in barbie, care odata a fost o gaura cat degetul provenita de la o cazatura de pe zid, pardon, cat walk pe care defilam cu pantofii mamei. Nu aveam mai mult de 5, 6 ani. Imi amintesc aproape fiecare piesa vestimentara, dulapul plin de rochii, fuste-pantaloni si costumase a mamei. In dulapul acela se afla rochia visurilor mele. O rochie lunga, moale, fina, plisata, rosu Ferrari. Mama imi spunea ca acel rosu este singurul care da bine pe o rochie. Era nuanta pe care o cautam prin magazine, nuanta pe care si azi o mai caut fara succes.
Imi amintesc ca in clasa intai, la Fasching, am facut un spectacol tip “Miniplayback Show” de pe RTL si eu trebuia sa interpretez pe Jenny Berggren din Ace of Base in melodia “The sign”. Visam la rochia mamei, care era rosie, la fel cum era rochia lui Jenny in videoclip. Stateam cu orele in masina la tata si ascultam “The Sign” pe repeat ca sa ma pregatesc pentru marele spectacol. Sa invat melodia. Nu stiam prea multa engleza, nu stiam ce mimez, dar rochia aceea ma atragea ca un magnet.
A venit si ziua Faschingului. Avea sa fie cea mai fericita zi din viata mea de copil. Am sarit din pat si m-am dus la mama sa imi dea rochia sa ma pregatesc de spectacol si mama mi-a zambit cu o urma de mila si mi-a spus ca nu imi poate da rochia, ca imi este mare si m-a imbracat intr-o fusta de blugi si o camasa alba si mi-a spus: “Ce, crezi ca aia din videoclip nu s-a imbracat niciodata in fusta de blugi?” Vaaaaiiii… ce dezamagire! Am ajuns la Fasching si toti aveau costume adevarate, toti aratau ca vedetele din melodiile pe care le interpretau, doar eu eram in fusta de blugi si aratam ca Jenny Berggren cand mergea sa isi cumpere paine probabil (sau nu).
Rochia aceea mi-a ramas in minte si acuma, in clipa aceasta m-am hotarat sa imi fac una la fel (daca gasesc acel rosu Ferrari) si sa ii fac una si piticei mele, ca ea sa nu tanjeasca dupa a mea 🙂
Andreea Ilie
Se intampla sa am vreo 12 ani , in 2002 cand aparuse moda blugilor rupti. Au venit unchii mei din afara, ca de obicei incarcati cu surprize pentru mine. Printre toate dulciurile si hainele pe care mi le aratau, matusa mea s-a oprit si mi-a aratat catalogul nou ( cred ca tot Quelle) si a deschis la o pagina cu o tipa purtand niste blugi albi, taiati pe orizontala, cam din 5 in 5 cm, pana jos. M-a intrebat: “iti plac?” Eu aveam balele cam pana la pamant! Erau visul meu! Si atunci i-a scos din valiza! Erau albi, rupti, ca in revista, PERFECTI! I-am probat, aratau bestial. Ma simteam cea mai speciala din Univers, nimeni nu mai avea sa aiba blugi ca ai mei ( la momentul acela erau blugi doar rupti de lame sau putin tociti, nu gaseai altceva).
Dar cum nu traim in basme, magia s-a terminat de indata cand mi-a aratat o a doua pereche de blugi identici, destinati fetei unei prieteni de-ai lor, care pe vremea aia era si prietena cu mine. Ia de aici Unicat si Special!
Cerasela
Prima rohita de care imi amintesc, probabil pentru toata viata este una facuta de matusa mea. Era identica cu cea a surorii mele.
Eram foarte mandra de ea si ma plimbam prin toata curtea spre amuzamentul familiei mele, care radeau de genunchii mei mari si rotunzi, eu fiind foarte slabuta.
Acum de cate ori imbrac o rochita primul lucru la care ma uit sunt genunchii 🙂
Piraska Bansko
Ioi draga mea, sper sa castigi, Piraska din Ungaria te saluta!
Piraska
Ioi draga mea, sper sa castigi, Piraska din Ungaria te saluta!
o femeie
Eu nu am asa amintiri de haine de printese. Poate ca am fost mai baietzoaica, una din aia in chiloti catarata prin copacii bunicilor, sau desculta prin miriste alergand pe campuri. Imi aduc aminte perioada inainte de revolutie doar ca nu aveam, si ce aveam era gri si sumbru, dar zau ca atunci nu imi puneam problema de rochii infoiate ca nici tv nu prea mergea nici prin carti poze nu erau si nici cei din jur nu o duceau mai bine.
Pana cand, la sfarsitul unei clase, terminata cu premiul intai evident, primesc vizita supriza de la nasa mea, fix la scoala la serbare. Eu pe nasa nu stiam prea bine, dar atunci a venit la mine si m-a felicitat, si mi-a dat cadou…o rochita. Cea mai cea rochita pe care o vazusem!!, atunci imi era cam mare, dar ce conta, eu ma vedeam minunat in ea!. Am purtat-o multi ani dupa, eu intre timp crescand in lungime dar nu si latime. Rochita asta a indurat multe, de la catarat in copaci, infipt pene de indian in ea la marginea de jos (dupa o jumulire a curcanului), dude (nu au mai iesit petele, noroc ca era rochita pepit) si cred ca vreo 2 sarme din gard.
M-am oprit de purtat The rochita pe la 12- 13 ani, camd am inceput sa imi fie rusine sa mi se mai vada chilotii :), si peste ani de zile o gasii intamplator prin lada de la pat a bunicii, si m-am minunat cu vara mea: carpa asta???
P.S. daca ar fi sa castig premiul, sa stiti ca il donez. Am o prietena in Bucuresti in nevoie, sigur va primi cu drag cadoul, pentru ca merita.
claudia
eu aveam 6 anisori cand imi doream o rochitza de printzesa,dar fiind mai ”baietzoasa ‘de fel..mami mea imi cumpara mai mult blugi,pantaloni….pana intr o zi de ziua mea cand fiind la tara treceau pe drum comerciantii cu haine…si eu fiind la poarta i am oprit strigand o pe mami sa imi ia o rochitza..imi amintesc si acum entuziasmul meu cand mi a luat o..am purtat-o ani buni..pana cand a ramas mica si am pastrat-o amontire,,nevarnd s-o daruiesc nimanui ca erea amintirea mea de suflet..acum nu o mai am..am daruit-o unei vecine care la randul ei o poarta si sunt mandra ca prin fericirea mea am facut si eu la randul meu pe altcineva fericit
miha
Pfoai, zici ca striga concursul dupa mine. Tema lui, cel putin. Asadar, eu nu am poze din perioada bebeluselii mele. Aparent, fotograful care a gestionat evenimentul de maxim interes, a pierdut setul de poze, iar ai mei nu au gasit de cuviinta sa ma fotografieze mai departe. Sau poate m-am nascut direct cu mutra de adult.
Revenind pe subiect, am un costumas care se presupune ca l-am purtat atunci. O rochita alba mica, cu manecute si siretel pe marginea lor, un sarafan in culorile toamnei (oare de ce ma atrag atat de mult acum 🙂 ) si un sortulet alb deasupra. Recent am facut curat in dulapuri, l-am admirat si decis sa il pun la pastrare mai bine intr-un saculet special. Trecem peste faptul ca eu habar nu am daca este costumasul pe care chiar l-am purtat sau am trait pana la venerabila varsta admirand outfit-ul altei fetite. 😀 Si tot din nostalgie m-am gandit ca ar fi tinuta ideala fetitei mele nenascute si negandite, asadar un alt semn de atasament mai mare nu cred ca exista…
Theodora
Îmi amintesc cu drag rochița mea de “albăstrică” de la ultima serbare de grădiniță. În familie era o perioadă mai nefericită din punct de vedere financiar, așa că mama a trebuit să improvizeze. Astfel, din rochia de cununie, modificată, tăiată și ajustată de mama mea a ieșit o minunăție de rochiță bleu ciel. Cu toate că nu știam nici coregrafia și de abia bâjbâiam poeziile și cântecelele, din cauză că fusesem bolnavă și lipsisem o perioadă de la gradiniță, eram umflată de mândrie în rochița mea frumoasă.
După 20 de ani, când ne amintim de acest moment, mama râde mereu de mine că “I was lip syncing”.
Pustiul
Si bunica mea tesea la razboi, si acum mai am covoare facute de ea.
Raducu
Mi-as fi dorit sa-mi cunosc si eu bunica….am auzit ca tesea frumos
Emilia Radu
Eram in clasa a 2a si invatatoarea de atunci m-a invitat la nunta. Trebuia sa tin o trena uriasa (a unei rochii superbe) alaturi de un baietel. Nu stateam prea bine cu banii asa ca mama a luat o rochie roz ca vata de zahar si destul de veche dar bine pastrata care a fost a matusii mele si a inceput sa o modifice dupa marimea mea. La final i-a aplicat manual din loc in loc niste inimioare care straluceau. Erau ca niste pandantive/nasturei sau nici nu stiu cum sa le zic ideea e ca stiu ca si acum le am prin casa pe undeva deoarece rochia nu mai e 🙁
Imi amintesc mereu cu drag ca eram ca o floricica sclipitoare si m.am simtit pe masura rochiei!!
Mama mea a avut maini de aur si mi.a facut atunci cel mai frumos “cadou” modificand rochita pentru mine. Singurul regret e ca nu am nicio poza cu ea 🙂
Andreea L.
Amintiri desprea haine am…de fapt am doar o amintire legata de toti pantalonii mei, noi, pe care ii primeam cu diverse ocazii si pe care ii rupeam chiar in ziua in care ii primeam. Indiferent ce facem in ziua aceea,( plimbare, catarat, fuga, trotineta..) reuseam sa-i rup aproape imediat. Apoi, peticul, mare, aplicat cu grija de mama, parea mai mare decat pantalonii insisi.
Ioana
Cu mare drag îmi amintesc de un costumas tricotat roz corai asa, cu fustita si vestuta. Avea 4 buburuze si nasturei in forma de fluturasi. Asa mult l-am mai iubit! L-a purtat si sora-mea (mai mica cu 14 ani decât mine). Și daca i-o place o sa-l poarte si fiica-mea.
Irina Irina
Imi amintesc si acum o rochita din copilarie, cred ca aveam aproximativ 7 ani, era croita de matusa mea, era portocalie combinata cu gri si roz si avea si gentuta croita din acelasi material pe care o purtam pe umar, gen postas. Iar amintirea este si mai pregnanta intrucat si sora mea geamana avea una la fel si practic in ea ma vedeam, mai mult decat in oglinda, pe mine (avantaj gemeni). Cand am crescut nu ne-am mai imbracat la fel dar imi mai amintesc de un costum de treining (adus de tata din Maroc), cred ca aveam cam 10 ani (se intampla prin anii ’80) si parca si in acest moment rememorez orele de sport cand ne schimbam in acele treininguri (rosu, bleumarin alb al meu/bleu, bleumarin, alb al surorii mele-tata nu ne lua haine la fel).