După ultima oră din clasa a doișpea, ne-am înșirat la o masă din Piața Mică, printre molozul a ceea ce urma să fie ”Sibiu, capitală culturală europeană” și râdeam că, poate măcar la întâlnirea noastră de 10 ani, să se fi terminat șantierul. Deja dura de câțiva ani.
În ziua aia m-am întâlnit cu Narcis și i-am spus că o să dau la medicină. (Narcis e o figură magică a vieții mele, exact ca un personaj de basm. Pe vremea aia, încă purta și barbă…) Habar nu aveam de ce, doar simțeam că așa e bine. Iar întâlnirea noastră am luat-o ca pe un semn bun, de la Univers. Era perioada mea de început de trezire, noroc că mi-a folosit și facultatea asta la ceva 😉
Șantierul a mai ținut un pic, fiind metafora perfectă a anilor mei de liceu. Întâlnirea asta nu e atât despre alții, cât e despre noi și cei care am fost. Acum 10 ani, mi-aș fi pregătit ținuta cu 2 luni înainte, aș fi ținut cură de slăbire vreo 3. În timpuri actuale, abia azi m-am hotarât ce să pun pe mine, nu mi-am cumpărat nimic nou, plus că nu vreți să știți ce cât tocmai am mâncat aseară.
După 10 ani, după multe reproșuri și momente pierdute, mă duc să-i arăt Mirunei de atunci că viața poate fi trăită și altfel. Că libertatea e când ieși din capul tău și frumusețea e zâmbetul de dimineață. Mă duc să-i spun câtă dreptate a avut să fugă, să doarmă, să nu știe.
Și mă mai duc cu el de mână. În ciuda tuturor Mirunelor care au plâns vreodată. Dac-ar fi știut ele…
