Dacă primăvara nu vine, mergem noi după ea

Plecăm la Barcelona. Vineri dimineaţa, cu noaptea-n cap, de zici că noi avem douăjde ani şi puterea de la cinşpe. Da, măcar atât merităm: puţin soare.

I-am promis că-i arăt fântânile-ntr-o zi şi că-l invit la o cafea-n cartierul gotic. Iar anul trecut mi-am promis mie să nu mai amân nimic. Aşa că, în măsura bunăvoinţei gărzilor lui şi Reginei care ne dă zile libere de Paşti, duşi suntem. Excursia asta va fi fără pretenţii şi tocuri, doar cu o geantă pe umăr şi ochelarii pe nas. Mi-am cumpărat nu una, ci două!!! perechi de ochelari de soare special pentru weekend-ul ăsta.

Nu vom sta la hotel, ci la cineva în gazdă, găsit prin airbnb. Va fi o experienţă tare interesantă din punctul ăsta de vedere. Abia aştept să vă povestesc. Iar înainte de a-şi face tata griji că dorm la nişte străini în casă, aflaţi că toată lumea asta e mică, iar oamenii au fost recomandaţi de o prietenă de-a mea pe facebook. Imediat cum am văzut, i-am cerut detalii şi confirmări.

(Aţi folosit vreodată airbnb? Ştiţi pe cineva care foloseşte?)

Noi am depăşit de o vreme condiţia turistului cu liste de bifat. Ori suntem într-un ciudat fel asemănători din punctul ăsta de vedere. Pricepem atât de puţin din artă modernă sau antică sau de care o fi, încât nici măcar nu ni se pare interesant să ne prefacem. Deci lăsăm pe alţii să vadă muzee şi biserici, noi ne-am făcut porţia pentru secolul acesta. Inclusiv de magazine. Şi da, vorbesc la un plural care ne reprezintă, fiindcă e persoana cu care îmi face cea mai mare plăcere să călătoresc. El.

Aşa că, o să ne plimbăm pe străzi, o să ne uităm la oameni, la copaci înverziţi,  o să ascultăm marea şi-o să purtăm ochelari de soare, o să mâncăm îngheţată din cornet şi-o să bem cafele pe terase. Apoi el o să mă-ntrebe dacă mi-ar plăcea să locuim acolo într-o zi, aşa cum face cu fiecare alt loc pe care-l vizităm. Dacă am avea zboruri ieftine spre casă şi şcoli bune pentru copii. M-ar întreba dac-aş putea scrie în spaniolă şi purta rochiţe 8 luni într-un an. De parcă n-aş îmbătrâni niciodată. Şi-n timp ce el ar zice astea, eu i-aş răspunde-n capul meu cu câte-o imagine la fiecare întrebare. Ştiţi, adesea m-am gândit: mă tem că atât de puternic visăm împreună, încât pare aproape real. Chiar dacă şi numai pentru o secundă.

Doar că atunci când un vis pare deja real, de ce ţi-ai mai da silinţa să îl îndeplineşti…

foto 1, 2