În anu’ 3 de facultate, când ni s-au predat la morfopat pigmentările din piele şi cauzele lor, îmi amintesc şi acum că scria pe pagina din stânga, sus: “tatuaje – psihiatric”. Iar proful, om de mare valoare academică, a zis-o răspicat din fruntea amfiteatrului, de n-am ştiut dacă să râdem sau să ne facem griji.
“Vă rog, fiţi delicat. Nu suport uşor durerea.” – true story.
Multă, dar foarte multă vreme am insistat pe lângă ai mei să vindem casa. Casa de la Sibiu, prea mare pentru neamul nostru mic, prea valoroasă pentru averile noastre trecute, prezente şi viitoare. Mă rog, despre prezent nu mai zic nimic, că-n ziua de astăzi nu ştiu cât adevăr mai au valorile.
Deci am insistat. Până am înţeles că verbul corect era “s-o vândă”, că nicăieri nu scrie numele meu pe ea. M-am resemnat, însă nu m-am abţinut ca la orice ţeavă spartă ocazie ivită să spun vorba aia cu “ţi-am zis eu”.
Astăzi însă, sunt recunoscătoare că nu m-au ascultat, că mi-au păstrat camera cu tweety pe perete şi hainele-n dulap. Probabil, pe măsură ce îmbătrâneşti, începi să uiţi cine eşti şi începi să ai o mai mare nevoie de repere decât aveai la 15 ani. Iar casa părintească păstrează nişte amprente pe care nu eşti sigur dacă le mai ai. Forţa de a te ridica după ce-ai căzut încă o dată în fund, fascinaţia pentru joc, locul bradului de Crăciun. Adesea-mi amintesc formulele cu cosinus lipite pe dulap sau turele din jurul mesei, pe care le făceam învăţând la istorie. Eram în clasa a8-a şi voiam la Bruk. Apoi, nenorocirea după primul test la biologie, din care mi-am revenit spectaculos, ba chiar cu bursă, dacă tot e să mă laud. Nu le-am uitat pe astea. Ce nu reuşesc să-mi amintesc însă e unde-am pus puterea, energia şi entuziasmul. Probabil, pe măsură ce îmbătrâneşti, începi să uiţi ce înseamnă ele, de fapt. Şi să le confunzi cu plăcerea, deşi primii paşi precis m-au bucurat mai mult decât aterizarea-n fund. Diferenţa e de perspectivă.
Astăzi, când sunt cu plata la chirie şi cu bagajele pregătite să mă mut, mi-e teamă că, în lumea modernă, “acasă”nu mai are loc. Fiindcă locuinţele sunt mai degrabă staţii, construite anume de dezvoltatori pentru a fi împrumutate cu anul.E un proces mai intim decât dacă ai purta perechea altuia de chiloţi. Nu mai vreau să mă dezbrac şi-n faţa altor pereţi, să-mi aştern liniştile între ei şi visele strânse din îmbrăţişări.
Să stai în chirie e ca şi când ai iubi la nebunie acelaşi bărbat, i-ai face copii şi de mâncare, te-ai abandona în braţele lui şi i te-ai dărui în întregime, toate astea, ştiind, că dimineaţa îl vei părăsi pentru un altul. Mai bine poziţionat, mai mare ori mai mobilat. Uneori chiar şi mai ieftin.
Vedeţi, de asta se spune că pe prima iubire n-o uiţi niciodată şi că nicăieri nu-i ca acasă.
Postul acesta se va învârti în jurul unei jumătăţi de oră. A acelei jumătăţi care poate recompune întregul şi continua nişte poveşti. Adesea m-am gândit, departe fiind, că eu şedeam la adrese englezeşti, în timp ce acasă era cutremur. Un exemplu. Ca să nu mai vorbesc de lucruri cu analize şi doctori şi rezultate şi programări, că Doamne fereşte. Ştiţi sentimentul ăla când îţi scapă din mână cana preferată şi se face ţăndări în chiuvetă? Când ai face orice să dai timpul înapoi cu măcar o secundă, ca să-ţi ştii mişca mai graţios cele două mâini stângi încă o dată. Când ai vrea să mai citeşti o singură dată primul curs înainte de ultima-ntrebare. De câte ori mi-am dorit a doua şansă! Noroc că mie doar căni frumoase mi s-au dus, iar examene nu poţi scăpa, orice ai face. (Singura soluţie-i să le iei!)
Ca să mă explic, citesc la Simona Tache despre construirea în Oradea a unui loc de aterizare pentru elicopterul SMURD:
În cadrul programului Împreună pentru fiecare, Rompetrol finanțează, la spitalul județean din Oradea, construcția unui heliport ce va reduce cu 30 de minute durata transportului cazurilor grave, de la Oradea la Cluj sau Timișoara, sau, din zonele limitrofe ale județului Bihor, direct la spitalul din Oradea, crescând șansele de intervenție în timp util la pacienții aflați în stare foarte critică. Va fi al doilea heliport autorizat din România (mai sunt spitale la care elicopterul aterizează în parcări), primul fiind la Spitalul Județean Târgu Mureș, încă din 2002-2003.
În jur de 1000-1200 de pacienți/anual ar câștiga, astfel, minutele care pot să însemne viață.
E un articol foarte bun. Probabil cel mai lung, pe care-am avut răbdare să-l citesc după ce-am numărat dinţi toată ziua. Proiectul aparține SMURD Bihor și a câştigat finanţarea în urma unui concurs. Simona a stat de vorbă cu dr Hadrian Borcea, medic-șef la SMURD Bihor, cel care se ocupă de proiect.
Vă doresc şi îmi doresc să nu avem niciodată nevoie de heliporturi, elicoptere sau de SMURD. Şi nici de 30 de minute în plus. Dar NICIODATĂ în viaţa noastră sau a celor dragi nouă. Vă doresc să cunoaşteţi medicii doar la bere, pe bloguri şi la televizor. Şi ne doresc să fim sănătoşi “Împreună pentru fiecare”. (Îmi place enorm sloganul!)
———————————–
Despre alte proiecte susținute de Rompetrol puteți citi aici și aici. Iar aici puteți da tradiționalul LIKE. Iar, dacă aveți idei pentru comunitate, puteți să aplicați și voi pentru vreo finanțare, la anul.
Singurul element al nunţilor, care m-a fascinat dintotdeauna a fost rochia de mireasă. N-am fost la multe în viaţa mea (prietenele mele n-au dat încă în febra măritatului), dar ştiu precis ce-mi amintesc de la fiecare.
Orice mi-aţi spune, nu toate rochiile de mireasă sunt frumoase. Sau poate unele sunt acceptabile pe umeraş, dar când le pui pe ea, mireasă, se transformă îngrozitor. Am văzut mire speriat de apariţia preamachiatei consoarte, de n-ai văzut aşa ceva. Apoi, există rochii şi mirese urâte, oricum le-ai combina. De cele mai multe ori, au ele grijă să se găsească reciproc şi să armonizeze dezastrul perfect. Dar nici asta nu e treaba mea.
Treaba mea va fi atunci când m-oi mărita eu, dacă va veni şi ziua aia. Să-mi iau rochie şi mire pe sufletul meu, nu pe ochiul altora. Până atunci însă, îndrăznesc să spun că rochia de mireasă perfectă e aia care te avantajează. Fiindcă nu cred şi niciodată nu mă veţi convinge că o femeie se poate simţi bine într-o mulăciune albă, când ea are suta de kilograme pe-un picior. Niciodată nu mă veţi convinge că dorinţa de a purta o rochie fără mâneci face să dispară umerii prea rotunjiţi din proprii-ţi ochi. Ori poate-s doar eu nebună.
Însă poţi găsi o rochie care să te avantajeze şi să-ţi îndeplinească şi dorinţa mulăciunii, dacă asta-ţi doreşti. Faci un compromis pe ici, pe colo, în punctele esenţiale. Şi ţii minte că tu trebuie să porţi rochia, nu ea pe tine. Frumos zice Cristina Bazavan. E păcat să strălucească rochia mai tare decât mireasa, la fel cum e păcat să fie mai mult concert decât nuntă (am eu părerea mea despre formaţiile invitate cu circul şi fără număr). Apoi, ultimul lucru la care te gândeşti e ce-o să zică lumea. Eventual, ar fi importantă “lumea” care plăteşte rochia, că poate tre’ să speli nişte vase în cont…
Când eram mică, rochia era tot ce mă interesa la o nuntă. Apoi am mai crescut şi mi-am dat seama că unele lucruri nu se schimbă niciodată :))
