Parcă-n toate legile-omeneşti era altfel, şi omul ajungea la răscurce, nu invers.

Şi-atunci, permiteţi-mi o foarte obiectivă întrebare, de ce? Sunt un suflet micuţ într-un trup de copilă, ataşată la o minte prea lucidă pentru a nega şi a nu recunoaşte. Însă când propriile experimente eşuează, când acele operaţii pe cord deschis dau rezultate nefavorabile… Când prognozele sunt slabe, dar tu continui să crezi…. Când e mai aproape luna de stele decât simţirea ta de realitate…

Când nu te-ntrebi ce-a fost în capul tău, fiindcă ştii precis cine-ţi era în inimă. Când accepţi cu resemnare. Când te doare o maturitazare, pe care prea ai jucat-o la noroc. Şi când ştii că şirul deciziilor înţelepte, luate cu preţul sufletului tău nu s-a oprit la ultimul băiat pe care l-ai lăsat iubindu-l alteia. Când ştii că de fiecare dată când pleci, ceva din tine tot rămâne…Şi când ai certitudinea că el n-a priceput nimic. Deşi, poate lecţiile care se tot repetă-n viaţa ta şi nu-n a altora sunt mai greu de învăţat decât orice matematică fără de infinituri.

Fată dragă, nu fi tristă, fiindcă e păcat. Fără preţuri nu există înţelept adevărat. Şi, de se-arată nori în soare, surâsul întotdeauna reapare. Uşor,

la sfârşit de refren,

cald şi-nfloritor.

Nu aşa era cântecul?

*Sunt mai tristă decât ar avea mama voie să ştie vreodată, mai neputincioasă decât m-ar înţelege el în vreun fel, dar mai deşteaptă decât m-aţi crede oricare dintre dumneavoastră. Cunoscându-mă copilă care respiră, gândeşte şi simte.

foto