Cu biciul la doctor

Dragă Nina,

să-ţi povestesc exact cum s-a întâmplat: Era mama la cabinet. Lume multă, nimic neobişnuit. Intră pacientul în cauză, solicită prescripţia medicală, mama îi cere documentele. Omul îi arată buletinul. Care el, buletinul, e un act foarte important de avut asupra-ţi, însă el te ajută când mergi la poliţie, nu la doctor. Pentru a-i putea face reţeta cerută, mama avea nevoie de o documentaţie medicală, fiindcă omul tocmai ieşise din spital şi etc. Adică, nu îi poţi da pacientului cam ce îţi imaginezi tu aşa că i s-a întâmplat în spital, că, de-ar fi astfel, l-ai fi putut scuti de tot episodul internării şi i-ai fi dat direct ce voia muşchiul tău degeţesc. Dar nu, de la Evul Mediu încoace, de când s-au ridicat spitale şi s-au inventat specializările medicale, e bine să ţinem cont de ele. De oricare parte a parafei ne-am afla. Omul din poveste n-a prea înţeles exact (chiar dacă i s-a explicat) de ce îi trebuie biletul de ieşire din spital şi alte cele, când el avea buletinul cu el. Dar, într-un final a lăsat actul de identitate şi s-a dus acasă după celelalte documente solicitate.

Când s-a întors, n-a mai stat la coadă, că , deh, mai stătuse o dată. (Iar , la doctor, când spui “multă lume” e de obicei mult mai multă decât îţi imaginezi) A bătut la uşă, mama i-a zis să aştepte puţin că era în mijlocul unei consultaţii. Poate mai erau şi alţii- în afara eroului nostru- cu fundu-n sus pe-acolo, la propriu, vreau să zic. Atunci, s-a enervat ăsta, a dat buzna-n cabinet, pocnind cu biciul lui din curea de piele, cu mâner aurit. Exact ca-n filme, mi-a zis mama. Cică s-au speriat de numa’: şi ea şi asistenta şi pacientul din toiul consultaţiei şi toţi cei din sala de aşteptare. Pocnicnd cu biciul şi răcnind nişte înjurături (pe care mama ca o femeie fină ce este nu le-a reprodus în faţa copilului ei) şi-a cerut buletinul înapoi şi-a zis că lui nu-i mai trebuie nimic altceva.

Evident, eu vă povestesc povestea second-hand, de fapt, third-hand, că am pescuit-o de la tata, care s-a scăpat într-o conversaţie despre episodul cu pricina. Mama cică “uitase” să îmi povestească… Iar pacientul care era în cabinet, s-a nimerit a fi chiar un prieten de-a lu’ tata. Cică ăla a rămas şocat şi tot ce a putut zice a fost că “era, într-adevăr lume multă…” . Ca-n filmele alea psihologice, pe care nimeni nu le înţelege, dar toată lumea le urmăreşte cu speranţă până la capăt.

Ştiţi care e treaba, că eu pe unul ca ăsta l-aş fi trimis la mă-sa cu taxă inversă, dar mama mea e prea doamnă să facă din astea. “Unele cazuri sunt pierdute din start” zice ea .”N-are rost să îţi pui mintea..”. Şi nu vă gândiţi că face referire la starea lor de sănătate fizică. Tocmai de aia, eu cred că unora trebuie să le vorbeşti pe limba lor, dacă ei n-o pricep pe a ta. Iar eu pe aşa unul nici că l-aş mai primi la mine-n cabinet. Doar că legea nu-ţi permite ţie ca medic să refuzi nici un pacient. 😀

Dragă Nina, poftim cultură. Bine că ţi-ai dat fetele la limba germană.

sursa