M-am tot fofilat să scriu următorul post de anul ăsta, în speranţa că o să-mi treacă mahmureala dulce de după sărbători şi o să-mi vină vreo idee mai deşteaptă decât aia în care mă plâng că s-au terminat şi că mai trebuie să aşteptăm un an să se întoarcă. Între timp mi-am pierdut speranţa şi m-am hotărât să scriu. Fiindcă oricâtă maimuţăreală la citit, la scris eu fac terapie. Iar la ora asta aş face orice să-mi treacă. Nu mahmureala, ci dorul. Nu amintirile, ci golul de după ele.

Şi ştiţi, când am băgat cheia în uşă şi am intrat în vechea mea rutină, mi-am dat seama că fiinţa n-are nici o legătură cu anul. Nou sau vechi. Nu calendarele schimbă cicluri, ci întâlnirile. Nu anotimpurile produc modificări, ci sentimentele. Nu vă imaginaţi cu ce greutate mi-am dus bagajele, care cred că vor amorţi în aceeaşi poziţie o vreme. De parcă ar păstra puţin din parfumul camerei din Sibiu, a cafelei cu mama şi a dimineţilor cu el.

Eram în baie, mă spălam pe mâini, cu ochii la praful aşternut pe oglindă. Şi cu groaza curăţeniei care urmează, pe care nu ştiu de unde s-o apuc. Dar mă simt bine în dezastrul din casa mea, căci se asortează oarecum la cel din cap… Singurul gând care m-a trezit din mahmureală şi mi-a resuscitat o parte din entuziasm a fost la mine, anul viitor pe vremea asta. Oare ce prafuri voi şterge atunci?

p.s. Orice relaţii aţi putea să-mi daţi referitor la ce-am zis mai sus, întrebarea e retorică şi nu vreau să ştiu. Pe principiul ăsta, nici nu mi-am pus azi-noapte  busuioc sub pernă. Fiindcă eu aştept visul din care nu mai trebuie să mă trezesc.

sursa

Nu ştiu dumneavoastră cum v-aţi distrat de aceste sărbători, însă eu nu vorbesc încă la trecut. Fiindcă la mine sărbătorile se ţin în funcţie de orarele avioanelor, nicidecum de datele calendarelor.

Concluziile anului trecut s-au scris singure, în poveşti mai frumoase decât mi-aş fi închipuit vreodată. Aşa că am învăţat să nu fac prea multe planuri, ci să mă bucur atunci când se întâmplă. Moşul a venit şi iarna asta la copila de pe strada mea, chiar dacă mă îndoiesc că a fost cea mai cuminte. Însă neştiind dacă jocul este un păcat, îndrăznesc să nu fac condamnări prea dure. Sau procese interminabile, de conştiinţă. Ce vreau să spun e că ies mai deşteaptă din aceste sărbători, mai împăcată în cel mai înălţător sens al împăcării. Căci am încheiat unul din cele mai dure războaie pe care l-am dus vreodată. Cel cu inima mea.

Ceea ce nu vă sfătuiesc niciodată. Să intraţi în lupte pe care n-aveţi nici o şansă a le câştiga. Cu toate că de unele înfrângeri se pare că avem nevoie. Tocmai pentru a nu ne epuiza în bătălii dintotdeauna hotărâte. Iar acum că inima îmi e liniştită, aştept ca şi mintea să se aşeze la casa ei. Căci 2011 ar trebui să fie anul în care mă fac mare. Ceea ce uneori îmi reuşeşte, dar nu mă ţine prea mult. Sună cunoscut? De asta zic: în 2011 orice e posibil.

La mine, sărbătorile mai rămân la sol o vreme. După care vor decola către zări mai însorite. Visele încep să se îndeplinească. Şi dacă până acum am fost muţi de uimire, de acum aşteptăm vremea în care să chiuim. De bucurie. Şi sărbătoare. Continuă?