O urmă în formă de infinit pe geamul maşinii. De parcă infinitul ar avea aşa ceva.
Un picur de pe umbrelă se prăbuşeşte pe mine. De parcă umbrela ar trebui să te ude.
O mână străină ţinându-o pe-a mea. De parcă străinii n-ar avea mâini.
Un moment de tăcere mă strânge de gât. De zici că mi-au mâncat şoarecii limba.
O ciudă nebună îneacă-ntrebări. Suflate în forme. Pe geamul maşinii.
Un singur gest reface o stare. De parcă legăturile nu ar fi existat.
Tot mai des mi se derulează în cap o voce ca la finalurile “de duh” din seriale scoase de pe torrente. In paralel cu epicul palpabil. Un fel de alter-ego, care încearcă să dea cadrelor mele o notă de aparte. Şi chiar de-i poezia tristă, măcar să-nnebunim în versuri albe şi nu în rime şchiopătate…
Bucuraţi-vă de fiecare cadru.
sophy
si eu am crezut ca infinitul nu are forma. m-am inselat. se pare ca infinitul are forma aminirilor, are forma gandurilor..uneori are forma cadrelor atat de speciale din viata noastra..si cred asta pentru ca sunt convinsa ca doar aceste lucruri nu sunt efemere..
iar restul…restul e mai perisabil decat putem crede.
phidas
Imi place blogul tau.
Ligia
Ce gest este in masura sa te refaca din starea tomnateca a contemplarii infinitului?
brontozaurel
Doua palme fierbinti pe peretele rece.
Ceva ud intre obraz si asternuturi.
Cat poate sa dureze fericirea? Cat am dreptul sa-mi dureze fericirea?
Un gand sinistru de “nu vreau sa mor in somn…”
Vin si trec. Si totusi raman cu mine, in mine. Asa ca probabil nu e vorba de fapt de cadre ci de senzatiile din momentele alea.
rochii de mireasa
Imi place mult!Si atata adevar in versurile tale…
nina
Eu de trei zile gandesc in versuri.
Versuri de-o schioapa i-adevarat
Dar cine spune ca e pacat?
Cadru cu cadru se scurge viata.
Nu-i vina mea si nici a lui,
De fapt nu-i vina nimanui…
Valentina
Oare de ce mi se pare atat de cunoscuta starea asta? De ce cred ca ne este comuna exact in clipa asta, cu singura diferenta ca o exprimam usor diferit?
Zany
mai tu auzi voci din lumile interioare! 😛