Simţ al umorului la cote scăzute

Intrate la apă, la murat sau în conserve, că tot se poartă obiceiurile astea la ceas de toamnă.

Cert e că weekendul a fost un fel de “gizăz craist” în ceea ce priveşte propriul simţ al umorului şi amabilităţii, ieşit din comun. Dar dintr-un comun nesimţit de obişnuit, căci conculzia e asta: oamenii obişnuiţi nu răspund la stimuli care nu intră în simţurile lor explicate de fiziologie. Asta înţeleg. Că nu-i nimeni de vină că eşti tu prost. Da’ când eşti şi nesuferit, eşti. Foarte de vină.

Însă ceea ce nu pot înţelege este de ce unii simt nevoia să se arate urâcioşi în mod gratuit. Mai ales, când încearcă omul să fie amabil, haios sau să umple un moment stânjenitor de penibil cu vreo remarcă neutră.

Să mă explic: Îl rog pe un ameţit să ne facă poză. Până se aşează lumea în poziţia “rânjiţi frumos”, camera foto intră în stand-by -chestie care i se întâmplă până şi aparatului meu de dimensiunea unui pachet de unt şi greutatea a vreo 5 asemenea pachete. Bine, ăsta de care e vorba în propoziţie e unul mai şmecher (nu îmi aparţine), cu 2 cifre la pixeli şi zoom mega-ultra-giga-terra. Bun, ne aşezăm cu toţii şi urlă omu’ de la aparat că s-a stricat minunea. Nu mai merge. Nu se mai vede nimic. Bănuind că nu e dracu’ chiar aşa de negru, mă duc să rezolv problema (mai apeşi o dată pe el buton -oricare, ca să plece stand-by-ul). Moment penibil, toţi cu rânjetul de “trage-mă în poză”, bărbatul cu tehnologia în pioneze şi mă trezesc eu vorbind: “Şi mai zic unii că femeile nu se înţeleg cu tehnica“. Lumea râde, la individ îi cade faţa şi începe să se scuze că el de unde să ştie, că el are nu-ştiu-ce ce aparat simandicos, că aia, că aialaltă. Fă, domne, poza aia, că înţepenesc cei de la 50 în sus. În fine, trece momentul, dar nu şi simpatia pe care mi-am câştigat-o. Evident, am specificat ulterior că glumisem. Dar, se pare, vorbesc străineşte.

M-a asigurat cineva că era vorba de un retardat, dar am crezut că exagerează. Nu, a doua zi, individul a avut grijă să-mi confirme că m-am înşelat. E într-adevăr un retardat. Şi mai are şi grijă s-o arate.

Plus, vânzătoare care îţi oferă sictir în locul răspunsului la orice întrebare. Cu cât înaintezi spre sud, cu atât mai accentuată e greaţa angajaţilor OMV. Săriţi cu Metoclopramidul!

Mi-am spus că aşa îmi şi trebuie, dacă mă lansez în glume şi poveşti cu vânzători, fotografi şi retardaţi. Mai am poveşti, dar nu mai am puteri. Mă duc iar la culcare.