2008, iulie, o2
Am fost martor ocular, că auditiv nici vorbă, declar cu toate mânuţele pe piept, că la inimă nu ajung, că următoarele sunt adevărate. Să-mi pice nasu’ de la loc, de nu…
Camera noastră de cămin: una din fete îşi strânge bagajele şi familia şi dă să iasă. În uşă, nimereşte nas în nas cu cealaltă colegă. Repet, pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, NAS ÎN NAS.
Asta a doua, salută la putere civilizată de decibeli.
Răspunsul?
– A venit de la mine. Dar pe mine, mă mai văzuse de enşpe mii de ori azi. Şi avem alte poveşti decât s-o ţinem tot într-un salut.
– În rest, probabil nici ecouri în capetele goale ale celorlalţi participanţi la scenă… Care au plecat (urarea către mine fusese făcută la o milisecundă anterior) în căutarea celor şapte ani de-acasă.
Uneori, şi mai târziu e prea târziu.
Am stat doi ani, toate trei.
O vreme ne-a şi plăcut.
ale
unii probabil isi vor primit cei “sapte ani de acasa” inainte cu 7 ani sa moara…dar din pacate, acolo la ospiciu(in care vor intra in curand)nu le va folosi cu nimic!!!vesnica pomenire!!!Amin
ClassyIC
Care este.. ca unii nu stie nimic..
Ce trist! Partea proasta e ca acesti inteligenti ai societatii se cred prea buni ca sa deschida gura “oricui”! Caci, da! …prostul nu e prost destul daca nu e si fudul!