O rezervare, vă rog! La “locul meu pe lume”

Experienţe cu olimpiade am multe înregistrate. Am diplome şi tricouri. Şi un gust amar. Motivele nu le repet, iar numele persoanelor care mi-au negat recunoaşterea sunt oricum prea neînsemnate pentru a fi menţionate. O directoare de şcoală de cartier şi două profesoare frustrate nu fac nici măcar cât un subiect de blog.

Doar că mi-am amintit de olimpiade.
Şi, mai ales, de cea dintr-a şaptea, de la Miercurea Ciuc. Naţionala la Română.
A fost o experienţă.

La început, mă simţeam umilită.
Mi-e dor de sentimentul ăla. De teama că deschizi gura şi zboară porumbelul. De bucuria de a atinge minţi luminate. De înţelepciunea căpătată de la celălalt. De un banc bun spus cu efervescenţă.

Vreau alte poveşti. Şi alte conjugări ale lui “a fi”. Mintea mea intuieşte că ar mai fi ceva, dar toate valorile de care singură m-am convins că sunt cele corecte, mă contrazic.
Ce să fac cu ele? Să le pun într-o bagaj frumos, pe un dulap înalt, unde să nu le ajungă nici frigul, nici soarele, nici mucegaiul.
Dar pentru vieţi de oameni nu am inventat stabilizatori chimici. Nici conservanţi temporali.

Le-aş duce cu mine, dar mi-e teamă că le pierd pe drum. Şi, când mă voi întoarce ca un fiu risipitor, mă va întâmpina golul şi dorul de ele.

Fii risipitori există mulţi în realitate, însă taţi pe care să-i găseşti acasă -mai mult în pilde.
Şi-atunci,nu vreau nici prea hoinar, nici prea domestic. Vreau doar un loc al meu pe lume.