Întotdeauna mi-a plăcut miştocăreala. Da’ aia rafinată la temperaturi înalte, nu coaptă la lumina televizorului alb-negru. Îmi place un interlocutor cu simţuri dezvoltate, printre care umorul şi auto-ironia sunt foarte apreciate. Îmi place schimbul de replici, mă distrează puternic numele de cod folosite în grup restrâns şi mă impresionează forţa creativă exprimată în botezul spontan, la botu’ calului.

Îmi place să râd, de alţii cel mai des, şi încerc să nu mă supăr uşor. Având în vedere culoarea părului, întotdeauna există posibilitatea că nu mă prind… :p Şi cred în puterea cuvântului. Fiindcă e una din puţinele forţe care acţionează direct asupra minţii noastre, potenţialul efectelor sale fiind colosal.

Nu ştiu dacă umorul ăsta non-stop şi en-gros îmi stă în sânge, dar prin casă l-am văzut mişunând neobosit. Practic, el m-a crescut. Deci, trebuia să semăn şi eu cu cineva… Glumesc. Dar vreau să vă zic aşa, ai mei -după 24 ani de căsătorie şi încă o veşnicie înainte- încă se tachinează, de şi pe mine m-apucă ciuda. (apăi pe voi, ăia căsătoriţii care aţi citit asta acum :p)

Spiritul glumeţ îmi indică teste pozitive de IQ şi perspective colorate. Dar uneori mai simţi nevoia să-ţi odihneşti muşchiul care le scoate pe bandă. Şi atunci ai nevoie ca isteţul de lângă tine să-şi ia un respiro şi el. Să execute comutarea pe modul serios şi măcar să asculte, dacă nu să se şi implice. Uneori e nevoie să luăm o pauză, doar fiindcă celălalt nu mai poate alerga. Să tăiem miştourile şi să respirăm.

Fiindcă n-o să poţi vorbi dacă eşti cu gura plină.

Şi când n-ai ce scrie, mai bine deconectează-te de la obiectul muncii, că altfel iasă un fel de articol ca ăsta de dinainte. Pe ambele le încadrez în una zic şi alta simt, supunându-le unui riguros proces de autocenzură. De care, sincer, chiar m-am săturat. Nu de cenzură, ci de ceea ce determină activarea ei. La naiba.