clişee, Dumnezeu şi perechea de la pantof
Dintr-un oarecare ciudat punct de vedere, sunt singurele certitudini din care ni se ridică existenţa. A unora în lumina reflectoarelor înţelepciunii, a altora în turbarea stroboscoapelor mute.
Clişeele. Ne hrănesc în fiecare zi. Şi ne ling rănile uitate de vreme. Ne motivează fragmentar şi ne inspiră termporar. Până ne revenim de sub efectul retard. Clişeul e puţină vorbă, puţin duh, o parte credinţă şi oarecum o alinare. Dar scuză? Un motiv înnăscut în conştiinţa noastră colectivă care furnizează combustibil pentru arderea propriilor greşeli pe altarul uitării. Sau al iertării. Nici nu mă pot hotărî. Cert e că orice clişeu s-a născut dintr-un adevăr care a existat în toată splendoarea lui. Chiar dacă doar preţ de o clipă. Ca iubirile jurate prin filme, de suflete-pereche, bot în bot, de se aburea lentila camerei de filmat de la atâta drăgăloşenie cu forţa.
Dumnezeu nu se discută pe bloguri.
Iar perechea de la pantof e singura disponibilă la un preţ afişat, cu garanţie estimabilă şi modificări previzibile.
Şi nici sufletele-pereche nu mai sunt ce au fost... întrebarea e: au fost vreodată? Pe viaţă sau doar pentru moment. Le-aţi văzut, umblă prin vecini sau doar prin poveşti?
