O să povestesc într-o zi viitoare şi despre cum am născut, doar că la mine nu a fost tocmai cu poezie şi extaz, aşa că nu mă trage inima în mod deosebit. Însă, mă gândeam că am uitat să vă povestesc de colega de salon, sau cum să-i zic, din maternitate.
După ce-am ieşit din sală, m-au dus în ceea ce se numeşte “recovery room”, unde am stat din dimineaţa operaţiei până seara, când m-au transferat în salon. Mă rog. Şi, cum eram eu chiaună, nedormită şi ultra-mega-sfârşită, nemâncată, nebăută, în tot acest recovery room era imposibil să te odihneşti (le-am lăsat un review să le ajungă, patient satisfaction my ass, scuzaţi-mi franceza!), îmi dau seama că nu sunt singură. O voce bărbată, înfiptă şi excitată era în teleconferinţă. Ei, normal că vorbea tare şi cu elan, doar tocmai ce i se născuse copilul (aşa mi-ar fi plăcut să fiu şi eu de tonică, doar că abia miorlăiam două cuvinte.) Şi zicea aşa, (bag traducerea, să înţeleagă toată lumea):