Atunci când, aflându-mă la slujba de Crăciun a românilor dintr-un oraș îndepărtat, din Anglia, am auzit niște pui de conaționali cum nu știau ”Tatăl nostru” în românește, m-am întristat, dar am înțeles situația. De fiecare dată când am auzit un copil ai cărui părinți erau români că nu pricepe o iotă, m-am întristat, dar am înțeles situația. Am cunoscut familii în care copiii înțelegeau tot, dar nu vorbeau deloc. Am cunoscut familii, în care părinții se certau cu copiii și insistau să le vorbească în limba maternă adevărată ca să nu uite. Ca să nu crească alte frustrări pe partea asta. Am întâlnit puține familii (de fapt, nu îmi amintesc decât de una singură) în care copiii să nu știe intenționat limba română, fiindcă părinții aveau așa o repulsie puternică față de tot ce însemna țara asta pentru ei. Avuseseră o copilărie tristă, cu bătăi și sărăcie mare, avuseseră o viață grea în tinerețe, cu abuzuri de multe feluri, cu nedreptăți oribile. M-am întristat, dar cumva le-am înțeles situația.
