Cine să-i mai înțeleagă pe părinți: duc copiii la bunici să respire și li se face dor din secunda doi

Când mama le-a propus să rămână și ei au vrut, nu m-am opus. Rolul meu de părinte e să nu stau în calea relației dintre copiii mei și bunicii lor. Iar datoria mea față de mine e să nu stau nici între mine și o săptămână în care să nu șterg pe altcineva la fund.

Niciodată n-am visat să-mi parchez copiii la bunici. Dovada e că băiatul cel mare are 6,5 ani, iar cel mic aproape 3 și e prima vară când eu plec și rămân ei.

Am avut zero îndoieli. Le-am adus haine în bagaj, cu gândul că s-ar putea să stea în Sibiu mai mult. Până ne-am urcat în mașină să pornim spre București, i-am întrebat dacă nu vor totuși să vină și ei.

N-au vrut.

Iar noi am visat în secret la toată săptămâna în doi.

Ce-ai vrea să facem, l-am întrebat. Să dormim, să mâncăm, să ne uităm la filme. Să ieșim în oraș. La teatru? La club?

M-am așezat pe locul din față și mi s-a părut ciudat să nu mă înghesuie la picioare nimic. Niciun ghiozdan cu apă, șervețele, scutece, covrigi? Nimeni care să mă strige să i le dau eventual pe toate în același timp? Scaunul lui Tudor fără Tudor în el a fost cel mai ciudat lucru pe care l-am văzut în ultimii ani. Că pe scaunul lui Victor nu-l văd (stau chiar în fața lui), plus că l-am montat în mașină la mama temporar.

Când am oprit la benzinărie și m-am dus la baie singură, n-am negociat dacă luăm ouă Kinder, mașinuțe sau mai stăm 5 minute să ne dăm pe tobogan, a fost iar ciudat. Cea mai scurtă escală a noastră din ultimii 6 ani.

Am oprit să mâncăm la un mall și am trecut pe lângă restaurantul preferat al lui Tudor, de unde mereu vrea șaorma și eu îl bat la cap, cum se poate așa ceva. Acum i-am făcut poză și i-am trimis, că mă gândesc la el. Când am intrat pe ușă, ne-am descălțat și spălat pe mâini pur și simplu, descălțat și spălat pe mâini, fără ca nimeni să țipe că e rândul meu, ba al meu, ba eu am fost primul, dă-te de pe chiuveta mea. Am avut senzația că am nimerit în casă la altcineva.

N-avem încă o săptămână de porumbei și trebuie să recunosc că-s tare ciudate mințile unei mame. Ba vrei liniște, ba nu știi ce să faci cu ea. Ba vrei să te lase în pace, ba găsești o șosetă mică sub pat și nu mai poți de dor. Ba ți s-a liniștit lactația, ba l-ai văzut pe cameră și ți-a zâmbit, de s-a pornit producția, că poți și vinde din stoc.

Andreea a lui Adi Soluție se ducea să-și ia copiii de la grădi și un pic aș fi vrut să merg și eu să-i iau pe ai mei de undeva. Doar că ei erau departe și mi-a părut rău, dar mi-a părut și bine cumva. Bine că îi am, că pot merge după ei, că sunt ai mei. M-am simțit și foarte vinovată pentru cât mă plâng și pentru toți acei oameni care încă își așteaptă copiii în burta și viețile lor. Pentru toți aceia care îi au și și-ar dori să alerge sau să fie mai gălăgioși.

N-am făcut nici jumătate din treaba pe care aș fi făcut-o dacă aș fi avut copiii aici. În mod normal, băgăm cel puțin o mașină de vase zilnic la spălat. Acum am stat cu o ceașcă de cafea pe masă și nu m-am gândit niciodată ce mâncăm în avans. Abia azi am strâns de o mașină full la spălat. Aseară ne-a fost lene să mergem să mâncăm ori să comandăm, așa că ne-am culcat flămânzi.

Nu mă plâng și nici nu mă laud, doar constat.

Știți, sunt într-o perioadă în care vreau să-mi răspund la un de ce foarte important și să văd ce lucruri am de învățat. Îmi e clar că e ceva de vindecat. Am nevoie de liniște să mă aud pe mine, doar că, fără ei, fără băieții mei, simt golul ăla mare pe care-l simțeam înainte de ei. Doar că nu știam că-i zice așa, nu știam că va fi umplut de doi tipi mici care se vor face mari și vor vrea într-o zi  în vacanță la bunici.

E prima mea vacanță fără ei în casa unde locuim toți. Fiecare colț miroase a copii și nu mi-a venit să mișc un centimetru din nimic. Sigur că nu mi-a venit să mișc nici ceașca de cafea, dar nu numai de lene, să știți. Și de bucuria că am parte de acest haos în viața mea.

Azi ne-am plimbat cu Horațiu amândoi, doar noi, cum n-am mai fost de dinainte să ne căsătorim, în București. N-am vrut prieteni, n-am avut nevoie să socializăm, doar să ne amintim cum era doar să fim. Am băut cafele, ne-am plimbat, am fost prin librării. Am povestit, am râs, am respirat. Am vorbit și despre copii, dar și despre permisul de arme din America, despre cum ar fi să lucrăm la Mc ori să fim foarte bogați. N-am stabilit culori la pereți ori perdele. Parcă, dacă nu ne întrerupe cineva, nu e fun.

Știu că ei se vor întoarce și iar îmi va fi dor de liniște ca de ochii din cap. Dar ăsta e sufletul de mamă, nu? Asta-i explicația, alta nu am.

Abia aștept să-i iau înapoi, ce mă bucur că-s ai mei și se întorc.

foto Andreea Birzu