Sunt după aproape o săptămână fără copii, ceea ce este practic o nouă stare de agregare pentru mine. N-am mai avut atâta independență fizică și autonomie de prin 2016.
Cu toate astea, am făcut cam 25% din ce aș fi făcut, dacă ar fi fost acasă băieții. M-am hrănit mai prost, am mâncat mai puțin și am dormit mai haotic. Dincolo de faptul că îmi e dor de ei, simt că sunt circul care mă organizează. Că am nevoie de ei la fel de mult cum au ei de mine.
Permiteți să raportez, suntem tot cu valizele în mijlocul casei, n-am băgat nici-o mașină de spălat rufe. Nu că n-ar fi fost nevoie, doar că nu am făcut-o. Au plecat copiii, dar a rămas haosul. Fiindcă el e în mine. Ei mă ajută să profit de momentele de liniște, fiindcă știu că sunt finite.
La fel ca viața.
Am înțeles mai bine asta.
La fel ca înghețata, când iei primele două guri și le simți gustul. De asta mă deranjează când cer caramel și îmi pune cu lingura mânjită de căpșune. Nu-mi place înghețata de căpșune, deci nu aș vrea să ling altceva decât caramel prima dată.
Când știi că ai timp toată viața, ajungi să te lălăi, să te trezești la cincizeci de ani că nu-ți cunoști copiii. Să te întrebi la o sută de kile, cum de s-au pus peste noapte. Să te trezești într-o zi că nu te mai țin genunchii, fiindcă nu i-ai folosit decât sprijin să nu cazi de pe fotoliu.
Gălăgia e, de fapt, în mine. Copiii nu-s de vină. Nici viața. N-am fost cu nimic mai deșteaptă decât toate mamele care au pățit la fel înainte.
Era mult mai simplu să fi fost de vină timpul. Job-ul, copiii. Că vine concediul, copiii pleacă la facultate. Dar când tu nu știi mai bine, problema e în fapt grozavă, fiindcă tu ai de trăit toată viața cu tine.
Săptămână ușoară, măcar am văzut un serial nou și am executat ceva recorduri pe Insta.
Photo by Icons8 Team on Unsplash
Ioana
Yup. As always, ai dreptate.
Am descoperit si eu asta in starea de urgenta, cand lucram cu ei de acasa.
Apoi, cand s-au redeschis gradinitele… parca nu mai stiam lucra daca nu ii aveam langa mine sa ma provoace. 😀