Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, aflați că am un băiețel de 1 an și 2 luni, pe care l-am născut în Anglia, unde am locuit până anul trecut. Toată sarcina și nașterea au fost acolo, sub atenta urmărire a unor moașe grozave -până am intrat pe mâna chirurgului că, asta e, altfel nu s-a putut.
Luăm o pauză de la textele scrise cu blândețe despre bebeluși pufoși și mame perfecte, astăzi avem o invitată de marcă în seria guest post-urilor pe blog: blondă la stat, mare la sfat! Medic demult, bloggeriță de curând, scrie apetisant, fix cum îi șade bine unei blonde care se respectă. Textele ei sunt proaspete ca un pahar cu apă rece când ți-e cald :))) Am rugat-o să scrie despre viața sexuală a cuplului după apariția primului copil. Doamnelor și domnilor, Oana Harabagiu, de la Viață de Blondă! O puteți urmări și pe facebook, că n-are pagină de blog. Dacă se ține de scris, e unul dintre pariurile pe care le-aș pune cu industria.
Amintiți-vă un moment foarte trist din viața voastră, o durere mare, din aia adevărată, nu când v-ați lovit în cot. Deși doare și aia foarte tare, dar măcar știi că trece rapid. Nu, gândiți-vă la ceva serios. Când v-a murit pisica sau v-a enervat șeful ultima dată. (Pentru copii, orice plâns e cel mai tare.) Oare nu s-a găsit vreun inteligent să vină la voi, cu cele mai bune intenții, și să spună numaiplânge? Mie îmi vine să îi tund zero pe acești sfătuitori enervanți. Cel mai nasol lucru atunci când tu ești supărat e să-l auzi pe altul cum râde cu poftă sau cum îți spune din suflet să nu mai fii. Supărat, domnule!
Ca să nu fiți luați ca din oală, vreau să vă arăt la ce am muncit astăzi pentru blog împreună cu Valeriu, cel care are grijă de bunăstarea tehnică a blondelor. Ați observat că v-a întâmpinat un mesaj ca acesta:
Caut de multă vreme o modalitate de a sări peste facebook în legătura mea cu cei care intră aici mereu. Cea mai mare parte a oamenilor intră pe blog din facebook, iar asta îmi place și nu prea. Fiindcă nu vreau ca relația noastră să depindă de altcineva. E un fel de experiment, să-mi ziceți cum vi se pare.
Până la 4 ani, eu nu am pus gura pe ciocolată. Simt de parcă am pierdut startul și încă mai recuperez. Dacă nu-i dați, ea n-are de unde să știe că există, le-a zis pediatra părinților mei, care erau disperați de cum arăta pielea mea. S-o crezi tu! îmi vine să-i zic, de parcă e vina ei că au dat toate alergiile alimentare peste mine când eram copil.
