De câteva zile a pornit tăvălugul.

Şi exact aşa cum înainte să învăţ să merg, m-am ridicat din fund şi am căzut de câteva ori, tot aşa am dat-o în bară de câteva ori şi la acest început de drum. Dar cum până la urmă tot am învăţat să merg şi o să-mi iau şi zborul la un moment dat, încerc să nu mă trimit la colţ pe cât cred că aş merita.

Aripile au început să-mi crească. E un miracol al naşterii unui spirit în tine. O simt. Chiar dacă, asemenea unei sarcini, începuturile nu se detectează cu ochiul uman, dar senzaţionalul există. Aripile cresc, apoi se întind, iar în cele din urmă se folosesc pentru zbor. Ceea ce reprezintă doar începutul unei noi şi mult mai frumoase călătorii. Acolo vreau să ajung, nicidecum la un punct final, ci la un nou început. Fiindcă mie începuturile îmi plac cel mai mult.

Iar în procesul de creştere, primii paşi sunt grei. Te ridici în toată înălţimea, doar ca să nu-ţi mai placă mersul de-a buşilea. Dar când mă voi ridica din nou, voi constata că înălţimea va fi fost ceva mai mare.

Să fiţi cuminţi şi să creşteţi mari!