El către ea, la despărţire:
– Vorbim mâine!
Luna: January 2009 (Pagina 6 din 7)
(nu am mouse, temporar, calculatorul e varza, diacriticele sunt pe stop, postul asta ma suprasolicita. grrr)
Asta e o leapsa initiata de Eugen si ajunsa la blonde prin unicul furnizor de asa ceva, constat. Mare onoare sa ai, domnule 🙂 Cu toate ca prima data, am vazut-o la Bucurenci. Si m-a trimis pe ganduri. Ne vedem acolo! 😉 cu Andreea (te-am auzit!)
Probabil, raspunsurile la intrebarea asta se impart in doua categorii: cele general-valabile si cele strict-personale. Sa vedem ce putem trece in revista.
La prima categorie:
- am merge constant cu 130km/h (as ajunge la Sibiu in 2 ceasuri!)
- am sari cap, in apa (si i-as face in ciuda handicapatului de instructor care m-a nenorocit)
- am sari bungee (doar spiritele inalte sau cele legate cu funia pot zbura)
- am manca doar ciocolata si pireu (sau alti parametri variabili in timp)
- ne-am ridica de la fiecare curs plictisitor (si ne-am baga picioarele, la propriu)
- am dormi cat avem chef dimineata (ma rog, un concept foarte relativ)
- am cobori pe geam, nu pe scari (cel mai scurt drum intre doua puncte e linia dreapta)
- am face doar sex neprotejat (uauauiua)
- am spune ca l-am vazut pe iubitul ei cu alta (mda)
Si tot la categoria general intra lucruri pe care deja la facem fara sa ne fie frica: aruncam chistoace de tigara pe geam, scapam ambalaje pe jos, lipim gume de mestecat sub scaune. Aruncam deseuri in ocean si cosul de gunoi, pe balcon. Astea sunt lucruri pe care le facem, fiindca nu ne este frica. Zgariem masina vecinului si batjocorim elevii in clasa. Am vazut un caz la psihiatrie, caruia i se declansase schizofrenia de la un profesor care se incapatana sa-l lase repetent. Cu insultele de rigoare.
Ne punem silicoane si colagene pe unde prindem cate un trend. Si ne dam copiii pe mana altora sa ni-i creasca. Doar noi suntem atat ocupati sa producem scuze valabile! Promovam sinceritatea la “defecte” in CV si ne autointitulam niste sociabili. Cand de fapt doar sa ne ascultam… si ne-am intelege. Noi pe noi si unii pe altii.
Iar la categoria grea, la strict personale: cred ca as pleca sa vad lumea si sa-mi screm din min(t)e orice neuron odihnit. (Ca tot am atatia si nici o idee ce sa incep cu ei :p) Asta, doar daca as avea certitudinea ca pe cei dragi ii gasesc cand ma intorc. 🙂 Sa-ti depasesti limitele e cea mai mare realizare! Si e accesibila fiecaruia dintre noi. (stiu eu ce zic, ca doar m-am facut eu singura blonda si mi-am si tuns parul, scurt. Latele, de fapt :p).
In cativa ani, frica se va fi spulberat, iar plafonul va atarna greu de sufletele noastre. In cativa ani, nu doar facturile, ci si ratele vor fi pe numele nostru. Vor plange pruncii si vom chema singuratatile. Catre noi. Caci putine ne sunt momentele de pace interioara. Constant, suntem bombardati cu informatie. Si cand stam, mintea ne umbla pe aiuria. Citeam undeva cat e de important sa faci ceea ce iti place ca si cum zilele ti-ar fi numarate. Fiindca zilele iti sunt numarate! Dar conteaza si mai mult sa-ti stabilesti:
- ce e important si…
- restul.
Ca sa stii ce sa pastrezi.
In cativa ani, ne vom fi transformat in pseudo-fiinte mecanice, care merg la serviciu, la supermarket si in pat. Iar intre timp, mai scriu cate un sms cu indicatii referitoare la educatia copilului. Destinatar: dadaca.
Mi-e foarte frica de toate astea. Dar stiu exact ce ar trebui facut, ca sa nu-mi mai fie. Si exact “de ce ar trebui facut” -asta, imi e mult mai frica. Mda. Cat de trist suna?!
Vreau sa inchei cu o intrebare al carei raspuns inca il caut: oare ce as face daca nu mi-ar fi frica nici de Dumnezeu? (Dumnezeu ca si concept, nu ca batranelul care sta in cer cu toiagul si dirijeaza muritorii)
Se incumeta careva?
In sfarsit, la Zoso!
 |
 |
Criza financiară e probabil vedeta anului 2009, năcută în 2008. Născocită – aş fi zis, dar mă tem că nu e 100% născocită. Părerea mea este că trecem printr-o criză mai degrabă psiho-socială, decât economică. Noi, la noi acasă. Eu nu ştiu pe nimeni care să fi fost concediat. În “cel mai” propriu-zis sens posibil. Nu ştiu pe nimeni care să fi intrat în faliment. Nu ştiu pe nimeni care să nu-şi fi putut lua porcul tradiţional. Nu ştiu pe nimeni care nu a avut friptane şi Coca Cola, de Crăciun, pe masă. Însă, ştiu o grămadă de lume care a zburat de Revelion prin diverse colţuri îndepărtate, ştiu copii care au primit cadouri scumpe de la moş şi mai ştiu burţi în continuă dezvoltare. Chiar şi peste măsura legală prevăzută de criză şi, maximă, prevăzută de jeanşi.
Zilele astea am fost la Carrefour, Kaufland şi Real (nu ştiu cum se face că niciodată nu reuşesc să găsesc tot ce-mi place într-un singur loc). În Sibiu. Lume peste tot. Nu cărucioare pline-ochi, dar nici nu-mi era ruşine…
Am fost la Revelion, cu toţii. Câtă carne aţi dus înapoi acasă? Nu ne întrebaţi pe noi 😀 Dar românul nu se dezice de vorbele din bătrâni, nici la ceas de restrişte: Dacă nu rămâne, înseamnă că n-a fost destul.
Acum, se pare că ruşii ne şantajează termo-emoţional şi dau ultimatumuri. Ca disperatele viitoare neveste. Fac presiuni şi acuză dureri de cap. Seara, la culcare. Problema e că algoritmul se aplică după lege, el cade-n plasă, îşi dă numele şi liniştea, sperând că e soluţie pe viaţă. Când de fapt, căldurica revine după înţelegere, doar că şi preţul e pe măsură: în constantă creştere. Ca şi fundul ei şi economia ruşilor, de altfel. Straşnică comparaţie, cu cacofonia stilistică cu tot.
În concluzie, domnilor, n-aveţi de-ales, şi într-o clipă de slăbiciune, vă daţi viaţa. Şi mai rău e că o faceţi, convinşi fiind că e ultima soluţie. Când de fapt, nu ruşii au inventat căldura pe pământ 😉
În general, mi-e urât de testele astea, că nu ştii niciodată cât de pe lângă te nimeresc :p Poate mergeţi şi voi să bifaţi răspunsuri, e gratis şi nici cont nu tre’ să-ţi faci. Dar vă zic de pe acuma, e o prostie.
| I took the 43 Things Personality Quiz and found out I’m a
Lifelong Learning Extroverted De-Clutterer
  |
Gagici, suntem în Ajun de Bobotează! Iar tradiţia zice că musai să dormim la noapte cu un fir de busuioc sub pernă (tradiţie pentru fetele nemăritate, cu scopul de a-şi visa viitorul bărbat, aka soţ). Busuiocul având provenienţă păgână, adică un mic furt de la popa care vine cu Doamne-miluieşte să-ţi strice ultimele clipe de odihnă. Cică îl furi de la el, îl înfigi sub pernă şi te pui pe visat.
Treaba asta este pe cât de tembelă, pe atât de distractivă. În fiecare an, primesc de la bună-mea obiectul magic furat de ea de la părinte. Nu că n-aş fura eu însămi, dar de cele mai multe ori, cam visez în avans, când dânsul vine cu botezul. Aka, dorm. Şi în fiecare an, mă întreabă la primele ore ale trezirii, ce feţi-frumoşi mi-au mai scremut minţile. De cele mai multe ori… uit. Mda, ştiu. Maaare greşeală. Poate nici n-o să mă mai mărit vreodată, din cauza asta. Că prea am impresia a le şti pe toate, nici măcar de colţurile mesei nu mă feresc. Iar între noi fie vorba, perspectiva de măritiş e undeva la linia orizontului. Oricât m-aş apropia, ea tot departe rămâne.
Bun, anul ăsta mă trezesc cu fire grase de busuioc uscat de la ambele mele bunici grijulii. Asociind urările de anul nou cu tradiţionalul “băiat cumsecade, că numa’ derbedeii îţi plac!!!”, primesc şi îndemnuri la producţii de prunci proprii. Opaaa. Se pare că lumea evoluează. Şi bunicile transmit mesaje subliminale, dacă alea directe au dat kix.
Deci, busuioc! cine mai doreşte, cine mai pofteşte. Vă aştept să-mi povestiţi de ai voştri Zburători frumoşi, că eu una tare mă tem că ai mei vor fi aşa nărăvaşi, că or să iese din vis şi or să intre pe uşă.;) Mâine, la raport!
*img
