Îmi cer scuze din nou pentru defectele tehnice. Azi-noapte nu am dormit acasă. Şi momentan nu am ce posta în afară de 🙁 şi 🙁 şi :(. Aşa că am hotărât să pun câteva linkuri, să arăt lumii ce mai fac pe alte bloguri:

Am scris ca invitat la Bobby Voicu pe blog, unde am promis o continuare a articolului respectiv, însă evenimentele neprevăzute mi-au pus simţul umorului în cui şi am uitat ce-am vrut să spun. Chiar dacă aseară am stat în poveşti până târziu. Poveşti de digresiune şi poveşti de suflet. Şi am adormit pe o canapea, cu rochiţa în care mă găseam şi un pulover pe mine, după ce am vorbit la telefon cu un om care îmi mulţumea pentru ceva ce nu aş fi dorit niciodată să mi se mulţumească. Şi pentru care nu vreau să mulţumesc vreodată. Nici ei. Nici nimănui.

Am adormit gândindu-mă la singurătatea omului din punctul T-0 până în T-final. Iar că unii mai sunt binecuvântaţi între timp cu o soră, un frate, care sunt sprijin real, sprijin prim în criză. Eu n-am aşa ceva. Nu mă refer la crize, ci la fraţi. În schimb am doi părinţi în ale căror braţe să ajung a fost norocul major al existenţei mele… Şi am adormit gândindu-mă la prieteni. Care cică la nevoie se cunosc. Oare? /Care la bucurie se cunosc. Pe cât de sincer se bucură pentru tine. Oare? /Care cică plâng cu tine, dar rămân acolo pentru a se asigura că îţi ştergi lacrimile. /Care te iau în braţe şi nu te întreabă dacă vrei, ci îţi dau pur şi simplu. Prieten e ăla care te anunţă că vine la tine şi căruia îi poţi spune că n-ai chef. Fiindcă ştii că nu se va supăra.

Am învăţat multe de la oameni cărora le eram dată drept exemplu, am învăţat. Multe. Şi mi-am uşurat mintea de gânduri, ajungând la concluzia că, nu, nu cel care face toate astea ţi-e prieten. Ci prieten îţi e cel pentru care ai face tu toate astea. Iar iubirea poate fi educaţie.

Şi chiar dacă e marţi, suportaţi şi voi o revelaţie.