Şi nu-mi da BUZZ pe mess.
Dacă vezi cerculeţul ăla roşu, cu o dungă albă în centru, e semn că n-am chef de poveşti.
Ştiu, aş putea sta “pe invisible” sau m-aş putea plimba prin parc. Dar uite, vreau eu să apar la tine în listă, cu poza mea culeasă de pe flickr şi linkul către blonde.
Şi
nu vreau să răspund la telefon. De aia s-a inventat funcţia de caller ID. Că să am eu libertatea asta. Deci, nu are rost să insişti. Şi am o opţiune la mobil, care face ca nici măcar ecranul să nu pâlpâie când mă baţi la cap.
Plus, dacă am binevoit să apăs tasta aia verde, aş prefera să îmi faci un rezumat cu problema pe care o ai. Pentru că, în general, mă suni când îţi trebe ceva de la mine. Puţini sunt ăia care nu au nimic să mă roage dupa întrebarea cu ce faci.
A, şi era să uit. Întreabă-mă întotdeauna
CE FAC, nu
CE MAI FAC, iar eu îţi voi răspunde că eram pe drum spre veceu, dacă eram pe direcţia aia. Ca să pricepi tu,
interlocutorul cu minute gratuite, că aş aprecia să fii concis. Că telefoanele mobile sunt nocive, iar al meu nu a fost achiziţionat pentru taclale.
Apreciez să mă suni rar, dar să îmi spui ceva concret. Că ai făcut ceva. Sau că ai văzut ceva. Tot ceea ce n-ai făcut, n-ai văzut şi n-ai mâncat la prânz NU MĂ INTERESEAZĂ. De fapt, nici ce-ai mâncat nu mă prea interesează. Exceptând cazul în care ţi-a picat prost şi acu’ dai în greţuri şi vrei leacuri. Băbeşti, că la altele nu mă pricep. Încă.
Nu mă interesează ce ai visat azi-noapte, decât dacă e ceva ieşit din comun. În sensul ăsta, avea
shmirtzic nişte poveşti interesante. Şi o să-i mai cer detalii, că vreau si eu vise ca ale lui.
Nu-mi spune ce ştiu şi eu deja. Şi nici ce îţi închipui că mi-ar plăcea să aud. Nu sunt atât de blondă pe cât par. Şi nu-mi vorbi în fraze de pe blogul meu. Alea eu le-am scris, deci nu mă impresionează cu nimic. Vino şi tu cu ceva nou. Un schimb de informaţie mă captivează aproape întotdeauna. Sunt mult mai interesată să aud ce ai tu de zis, atâta timp cât e ceva deştept. Că ce am eu de spus, ştiu, oricum. Iar oamenii cu greu mai ajung la dialoguri, în ziua de azi. Mai degrabă, o succesiune de monologuri. Plictisitor.
Vreau să interacţionez, dar dacă mă oboseşti şi faci gălăgie multă într-un pahar cu apă, m-ai pierdut. Ascultă-mă fără să întrerupi pentru a mă întreba dacă nu mai vreau o prăjitură. Nu trăiesc ca să mănânc. Şi când mi-e sete, o să-mi iau singură. Sau o să te rog pe tine.Explicam cuiva, de curând, că e important să îi fii celuilalt alături atunci când are el nevoie, nu când ai tu timp. E uşor de înţeles, dar greu de aplicat.
Nu încerca să mă cocoloşeşti, că nici mama nu face chestia asta. Am spus-o dintotdeauna, dar unii nu m-au crezut decât când a fost prea târziu. Nu te ofensa dacă nu dau detalii despre încotro mă duc. Alea oricum le ofer când şi cui vreau eu, nu când mi se cer.
Nu te chinui să mă înţelegi, nici să mă aprobi. Când vreau înţelegere, caut să o obţin cu argumente. Dar pesoanele vizate sunt relativ puţine şi nu presupun multă muncă de lămurire. Căci uneori mă citesc din priviri sau telefon.
Iar când mă apucă logoreea, ascultă-mă. Sau opreşte-mă fără reţineri. Numa’ nu încerca să-mi laşi impresia că eşti atent. Tot o să-mi dau seama, deci atâta efort şi degeaba. Apreciez pe cel care spune ce simte, pentru că uneori e nevoie de curaj pentru asta. Alteori de nebunie. Şi nu îţi cere scuze niciodată pentru felul în care simţi.
Îmi amintesc primul oracol pe care l-am completat printr-a doua. Unde la ich schwarme fur am trecut Freiheit. Adică libertate. Nu ştiu dacă face vreun sens, dar incă e valabil.
La mine în cămin e moda “servus, toc“
