aşa a sunat prima întrebare pentru mine. A fost un fel de Da’ tu ce cauţi aici, fătucă?
Aş fi răspuns că prima iubire nu se uită niciodată, aş fi vorbit despre kinderii de la Antenă -care am strălucit odată, despre Sibiul meu şi lalelele primite de la mama. Aş fi început să torăi în germană şi să-i rog să mă salveze. Să-mi cumpere şi mie o haină colorată şi să mă dezbrace de precauţia cu care mi-am planificat viaţa.
Dar mi-am înghiţit gândurile când am conştientizat că, mare parte din ceea ce sunt azi, am modelat în facultate. Că larg mi-am deschis ochii. Şi mi-am îndreptat privirea spre noi direcţii. Că tocmai paradoxul combinaţiei medicină-comunicare face diferenţa. Şi că departe de a fi un handicap, l-am transformat într-un atuu.
Probabil, m-au salvat fără să ştie. Am înţeles că nu mai trebuie să aştept…
Anonymous
nu m-am prins care e ideea
o blonda cazuta... pe ganduri
asta au intrebat cei din comisia olimpiadelor la preselectie.
aikisan
Paradox?! A, medicii nu tb sa comunice – da cam asa se intampla!
Eu astept sa termini tu si poate dupa mai dau pe la unul.
o blonda cazuta... pe ganduri
mai bine sa nu dai pe la nici unu… si daca ai ceva probleme de rezolvat, fugi repede la un doctor, cat inca mai exista specialisti autentici!
daca nu, e bine si la mine… 😉 numa’ca mai ai de asteptat
oricum, sunt onorata 😀 o sa tin minte