Stresiunea vietii

Pentru mine sesiunea s-a terminat dupa primul examen. Singurul care m-a activat, stresat, distrus psihic. Mi-a anulat orice putere de munca pentru mai departe. Sau m-am abandonat eu insami acestei neputinte, caci, nu-i asa, e mai simplu sa te plangi decat sa iei taurul de coarne. Ameteala mi-am pedepsit-o singura, refuzandu-mi participarea la unul din examene. [Si ma gandeam acum, pacat ca doar la unul…] constienta fiind ca oricat de putin as citi pentru toamna, tot va fi mai mult decat deloc. Unii nu mi-au inteles gestul. Era vorba despre un examen la care 5-ul nu e o problema. Iar eu chiar posed un vocabular bogat si o imaginatie creativa, dar succesul in medicina nu se bazeaza pe impresia artistica. Sau cel putin, nu ar trebui.

Insa, respectabilii mei dascali, se incapataneaza sa-mi demonstreze contrariul. E drept, o fi obositor sa tot mergi sa dai examene cu studentii, sa tot fabrici subiecte, sa te faci ca supraveghezi, ba sa mai si corectezi tezele. Si probabil, cel mai obositor si mai obositor in perioada asta, e raspunsul la telefoane. Vai, ma scuzati, mi-a scapat! Faceti-va ca n-ati citit nimic…

Asa ca, cei care nu mai vor sa se complice… ofera 5-ul de buna voie, din toata inimile dumnealor. Si daca tot punem note dupa vocea inimii si nu a constiintei, macar sa punem direct proportional cu valoarea informatiei de pe hartia de examen si neuronul studentului. Bullshit! nici asta nu se intampla. Nici ala care merita 9 nu capata. Probabil nu se prinde cine trece nota in catalog.

Imi cer iertare pentru vorbele grele, dar facultatea mea aleasa m-a dezamagit profund. Ceea ce ma bucura insa, este ca in capul meu blond exista o urma de responsabilitate care m-a trimis departe de examenul acela, oblingandu-ma astfel la o prezenta pe masura mea. Cu lectia invatata 😀

In rest, multe s-au colindat la orizont. Bune si senzationale. Incurajante si spectaculoase.

Mi-am tuns coama. Si mi-am dat seama ce inseamna sa faci din orice o arta, sa lucrezi cu sufletul si nu doar cu gandul la salar, sa tintesti maretia si sa atingi perfectiunea. Chiar si atunci cand munca propriu-zisa nu implica ecuatii imposibile ori filozofii adanci.

Mi-am recunoscut slabiciunea in fata unui sentiment care ma chinuia de mult. Am lasat armele jos si m-am redus la simplitatea unei emotii, eliberandu-ma din corsetul ipocriziei. Si insasi libertatea asta pe care mi-am refuzat-o atata timp -nu vreau sa ma intreb daca din teama, orgoliu sau nesiguranta- mi-a adus linistea si mi-a raspuns intrebarilor. Si mi-a schimbat perspectiva. Perceptia. Mi-a redirectionat privirea. M-a deblocat din capcana in care ma aflam.

Noroc ca m-am insotit de suflete alese. Care mi-au impartasit din zestrea lor. Uneori totul, dar de cele mai multe ori prea putin pentru setea mea insaturabila.

Vor mai fi si alte parcari de McDonalds uri unde sa-mi privesc prietena de dupa geamul lasat al altei masini, alte povesti spuse sub presiunea pedalei de acceleratie si alte personaje . Insa mereu imi va fi dor de noptile in care mergeam noi doua la drive, ca sa nu ne intalnim cu nimeni, de serile in care il asteptam eu pe el in gara, ca intr-un film romantic intors, de povestile nocturne in masina la coltul acelei strazi…

Am interactionat, m-am miscat, m-am conjugat. Am intalnit alte minti, care m-au uimit printr-o asemanare in cateva puncte. Si am inteles o groaza de lucruri la modul aplicat.

Mi-am revazut un bun si vechi prieten. Primul meu iubit. Nici nu mai stiu in ce ordine vine, prieten bun sau primul iubit, ideea e ca ma induioseaza si acum figura lui si ca ma bucura sa il stiu fericit, destept si iubit. Iar ma incurca ordinea asta…

Vacanta faina!