Eram pe toaletă, cu ușa deschisă la baie. Îl vedeam. Mic și creț, stătea cățărat pe patul din dormitor. Nu mai știu ce făcea.
Eu eram în travaliu, în câteva ore urma să îl nasc pe fratele lui și toată viața noastră urma să nu mai fie la fel.
E foarte clară fotografia asta în capul meu. Mi-am reamintit de travaliul frumos vineri seara, când am povestit mai multe cu fetele din Sisterhood Society. Și mi-am amintit cât de mic l-am lăsat pe Tudor al meu când am plecat la spital. Și cât de mare l-am găsit când m-am întors în brațe cu fratele lui.
Niciun copil niciodată nu va mai crește așa repede precum primul născut în ochii mamei lui, după ce ea ține în brațe bebelușul nou-născut. Nu contează care-i diferența de ani sau de luni. E brusc un contrast. E o comparație pe care nu vrei să o faci.
Ba aproape că primele luni ale vieții în patru le-am trăit cu mai multă atenție rațională către Tudor. Îmi repetam că și el e mic. Să nu se simtă nu-știu-cum. Sigur că nu neglijam bebelușul, Doamne feri. Doar că profitam altfel de fiecare moment.
Zilele trecute cel mic a început să poarte un pulover rămas de la frate-său. Și nu mi-a venit să cred cum se potrivesc. Frate-său era băiat mare când purta această bluză colorată, cu dungi. Mare, nenicule, era ditamai flăcău!
Și Victor încă e mic…
chiar dacă încape într-o bluză de băiat mare, cum ar veni.
Îmi e clar că nimeni nu e mare sau mic și că e doar percepția din capul meu. Victor, oricât ar crește el, o să fie mereu cea mai apropiată variantă de un bebeluș al meu. Iar Tudor, oricât ar fi de mic, va fi mereu mai mare decât frate-său.
E o comparație nedreaptă și nu vreau. Simt că îmi fură mie din bucuria cu copiii mei. Din ceea ce mi-aș dori alături de fiecare să trăiesc.
Plus că cine-mi garantează mie că o să mă trezesc înainte de a fi prea târziu? Vorba Ancăi, am clipit și ei au crescut. Ce ne facem dacă mâine vor împlini 18 ani? Pentru că vor împlini. Și chiar dacă acum ni se pare mult, ce ne facem dacă într-o zi ni se va părea tot puțin?
Într-un cuvânt, perspective. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de fiecare moment.
foto Delia Șimon
Știți cum fac copiii mici salturi mentale. N-am înțeles treaba asta până n-am văzut-o în carne și oase. Exemplu: m-am tot chinuit să-l învăț să țină creionul în mână. În fel și chip, nicio șansă. Până într-o zi, când a ținut creionul în mână.
Și ridic două pahare pentru cei care au un sat adevărat pe care să se bazeze. Un sistem de sprijin, un alt suflet care să sară când este nevoie.
Sunt aproape 3 luni pline de când mi-am înțărcat băiatul cel mic. Brusc, din cauza unei probleme de sănătate. Nici măcar nu a semănat procesul cu felul în care mi l-am imaginat, dar asta e. O să fiu blândă cu mine, pentru că n-am înțărcat ca să dau din buric în club, iar el nu era tocmai nou-născut.
Nu știu dacă am fost de pastile, posibil să da. Ce știu e că mi-am dorit să iau cu pumnul ceva, să scap de nenorocita care se mutase fără chirie și mă locuia.
