Am ascultat un clip pe youtube de curând. Mi-a plăcut mult, vă spun și vouă ce zicea.
(merg la șantier zilnic, stau mult în trafic și îmi hrănesc mintea cu ceva, din păcate, nu mai găsesc link-ul.)
Clipul era ceva motivațional. Ajungem la lecția de leadership. Povestește un tip că cineva îl întreabă pe Nelson Mandela de unde a învățat el să fie un leader.
Stăteam pe-o bancă în parc, cu capul sprijinit pe umărul soțului meu și coapsele lipite unul de altul. El mă mângâia pe fața internă a antebrațului stâng (e cea mai romantică descriere de care sunt capabilă după atâta erupție de canini), soarele se strecura printre frunze și copiii noștri alergau o minge pe alei.
Scuzați-mi franceza, dar răbdarea mea a ajuns la o limită. Răbdarea mea a dat cu capul de tavan, s-a zgâriat pe ochi și și-a smuls părul din cap.
Acest articol nu e un pamflet, să fie clar. Acest articol e o rază de speranță pe bolta bombardată de tantrumuri în fiecare zi din viața noastră.
Fălcuțele lui rotunde și perfecte, care atârnă ca două globuri prinse în obraji. Năsucul care încă mă caută și se oprește la mine. Mânuțele dolofane care se plimbă pe mamă înainte să adoarmă. Cârlionții lui încâlciți la spate. Picioarele mici, genunchii pufoși, burtica din care respiră cu tot.
