Eram într-o tabără de familie, la un exercițiu de conectare. Multe femei, fiecare a zis cum se simte, de ce a venit. Obosite, singure, neînțelese, știți.

Ultimul care a vorbit a fost un bărbat. A început să-i tremure bărbia și să-i curgă râuri pe obraji. A zis că tot ce simțim noi simt și ei. Doar că în secret.

Că uneori nici ei nu înțeleg, pentru că nu au cuvintele care să le traducă ceva atât de adânc. Și că nu știe ce-i cu lacrimile care ies din el ca din izvor.

“Mă așez aici, cu o ceașcă de cafea care seamănă mai mult cu o pastilă de trezire, și încerc să-ți spun ce mi-ar fi rușine să audă oricine.

În toată alergătura asta, mă uit uneori la mine și nu știu cine sunt. Eu nu mai am pasiuni. Nu mai am prieteni, nu mai am un om căruia să-i spun „mi-e greu” fără să-mi fie rușine. În sufletul meu, sunt și copilul care ar vrea să fie luat în brațe și liniștit, dar eu n-am voie să fiu copil. Eu trebuie să fiu bărbat.
Știi cum e să vrei să plângi și să nu poți? Nu pentru că nu știi cum, ci pentru că simți că dacă începi, nu te mai oprești. E ca și cum ai avea un zid cu fisuri și dacă apeși undeva, cade tot. Eu am atâtea fisuri și încă mă prefac că sunt beton.

Uite ceva ce nu am spus niciodată: uneori mi-e dor de mine. Mi-e dor de tipul vesel, spontan, care o suna pe ea doar ca să-i spună o prostie. Mi-e dor de bărbatul care nu avea un nod permanent în piept. Mi-e dor de mine și mi-e frică că nu o să mă mai găsesc niciodată.

Aș vrea să-i spun soției mele asta. Aș vrea să-i spun că uneori simt că dispar, că mă sting încet sub straturile de Batman. Dar n-o fac. Pentru că mi-e teamă să nu creadă că sunt slab. Și-atunci tac sau bag o glumă, așa știu eu să repar.
Nu-ți cer compasiune. Vreau doar, pentru o clipă, să mă vezi. Să vezi că și în mine pulsează o oboseală care nu se spală nici la 90 de grade, nu dispare cu un weekend la munte și nu se ascunde sub o glumă bună.

Noapte, când toți dorm, eu nu sunt eroul serii. Sunt difuzorul ăla mic care ascultă plânsetul copilului din cealaltă cameră și-și calculează fiecare pas: dacă mă ridic, risc să trezesc pe toată lumea; dacă stau, mă omoară vinovăția. De multe ori aleg să ascult. Și rămân cu un nod în piept, că tu precis vei crede că nu-mi pasă.

La muncă sunt omul cu soluții, cel care semnează, negociază, cel care face și drege. Iar acasă nu pot nici șterge un fund de copil, că el o vrea pe mami. Nimeni nu vrea cu mine, ce grea e respingerea asta constantă.

Îmi este frică de un lucru pe care nu-l poți spune la o bere: să nu devin invizibil. Să am doar funcții și locul în capul mesei, dar să nu mai rămână nimic din „iubitul” care ți-a făcut inima să tresară. Mi-e teamă că într-o zi, după ce vom fi bifat toate sarcinile de pe liste, nu vom mai avea nimic de spus despre cei care stau la masă.

Uneori, când cad pe canapea, mi se pare că port un sac cu pietre. Pietre care sunt responsabilități, promisiuni, frici, resentimente. Încerc să le țin în buzunar, ca să nu-ți încarc zilele, dar nu merge. Se tot adună, și încep să zdrăngăne, când râdem mai bine.

Tu și copiii sunteți cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat, dar e înfricoșător să știu că trebuie să am grijă de voi o viață. Mi-aș dori măcar în weekend să nu fiu stânca. O clipă în care tu să-mi zici: „Știu că ți-e greu” — nu ca declarație administrativă, ci ca o recunoaștere care îmi topește armura.
Uneori caut pe lista de sarcini zilnice, liniuța unde scrie “oprește-te, să te bucuri de viață”.

Mi-e rușine că poate n-am fost destul de bun, că am greșit unde conta cel mai mult și că poate, fără să vreau, te-am făcut să te simți singură. Știu că n-ai fost, în tot timpul ăsta, la manichiură, ci prezentă. Atentă. Copleșită.
Ține-mă de mână când ne uităm la copilul care doarme. Oricât am fi de obosiți, n-are ce rău să se întâmple, dacă suntem împreună.

(Și de vei vrea, știu cum putem scăpa și durerea de cap, pe probate;))

ID 11694144 ©
Jmpaget | Dreamstime.com