Cum învață copiii germana la DSBU fără creion și hârtie (p)

Compar două feluri de a învăța limba germană total diferite, aproape opuse. Nu critic, nu aș îndrăzni să o critic pe prietena părinților mei, vorbitoare strașnică de germană, dar care mă așeza la masă, îmi colora cercuri într-un caiet tip vocabular, le mai țineți minte?, și mă punea să repet papagalicește: die Farben. Rot. Blau.  Noapte bună.

Nu s-a prins nimic de mine, nix, nada, niente. Noroc că nici măcar ura de limba germană. Efectiv mă lăsa rece. Nu simțeam nimic, nu învățam nimic.

M-au scos rapid din sistemul ăsta și m-au dat, pe lângă grădiniță, după-mesele la Omi. Omi era o săsoaică, Dumnezeu s-o ierte, vecină la două străzi.

Păr alb și cordeluță, nas rotund și rozinchine-n grădină, vorbă domoală și șorț în față. Avea o curățenie-n casă, de și pisicilor le era milă să intre. La ea, mergeam cu Silviuța. Noi două copile, pe capul acestei femei de 150 de ani la vremea ceea. Omi era cea mai bătrână ființă din lume.

Nu ne-a turnat nicio clipă germana cu pâlnia, nu ne-a îndopat de culori, de verbe, der-die-das ori altele. Știți cum s-a prins germana de mine? Din interior spre exterior, că a început să se reverse. Țin minte exact o fază, ne jucăm în dormitorul lui Omi cu patul veșnic făcut, de mă întrebam dacă oare dă vreodată cuvertura la o parte sau ea în această ordine doarme. Pe jos, lângă pat, ceva cu păpuși și făcut de mâncare, mi-a ieșit germana pe gură fără să mă gândesc deloc înainte. M-am simțit ca o inventatoare de limbă! Nu eram încă la școală, dar îmi amintesc de parcă a fost acum 5 minute.

Așa surprinsă am fost de ispravă, că m-am dus la Omi, să întreb dacă acel cuvânt există. Și-a dat o șuviță după cordeluță și mi-a spus că da, fără ca măcar să mă felicite. Stai! Pe mine, inventatoarea de limba germană?! Pe atunci, copiii se creșteau altfel. Dar ăla a fost Momentul. Cred că sunt norocoasă să țin minte. A fost Momentul când germana a încetat să mai fie un premiu după care alerg și a devenit o parte firească din mine. Un sertar pe care-l ai în casă, din care te poți servi fără să anunți înainte.

N-am folosit-o profesional niciodată, dar nici măcar o singură dată, însă personal, o, Doamne! Personal simt brainfitnessul datorat ei și astăzi. Cred că mi-a influențat și felul de a scrie în românește. E o limbă prea frumoasă să n-o dai mai departe.

Deci, poftiți, copiii mei, germană!
Noi nu mai avem în București săsoaice cu părul alb prins în cordeluțe și curățenie în casă, de le e și pisicilor milă să intre. Dar avem Deutsche Schule Bukarest, o grădiniță în limba germană, care e aproape un fel de Omi, vecina noastră de pe cealaltă stradă. Dar cu mai mulți copii în curte. Copii vorbitori, ei înșiși, de germană.

Nu i-am pozat, că nu se cade. Dar dacă veniți la DSBU vreodată, o să-i auziți vorbind cu rârâiala aia germană. Bine, și Victor al meu le zice în germană, de parc-ar fi nepotul lui Johann Wolfang Goethe. Brr, mrrr, știți cum vorbesc nemții. Cea mai tare fază e când vorbește engleză cu accent de deutsche Sprache. Asta, sper să-i treacă 🙂 Dar n-a fost mereu așa faza asta cu germana.

Ca părinte venit din sistemul ”Luați Loc La măsuțe, Mâinile La Spate”, ca părinte care ai învățat cu biciul și sfânta repetiție toată școala, poate fi șocant ce urmează să citești. De unde știu? Pentru că doi ani am bombănit și aproape mi-am ținut respirația, că Victor al meu nu rupea două boabe în limba germană.

-Stai liniștită, îmi spuneau educatoarele, copilul acumulează. Când va porni, nu-l vei mai opri.

Ridicam dintr-o sprânceană, mă uitam la copil, el era vesel și fericit la grădiniță. Am încredere în sistem, nu-mi doresc pentru el să stea la măsuță cu mâinile la spate. Nici să învețe germana cu creionul pe hârtie, ci pe covor prin joacă, dar, alo, s-o învețe totuși!

La DSBU, limba nu vine din manuale, ci din povești, din cântece și din glume pe care educatoarele le spun, de copiii nici nu-și dau seama că tocmai au învățat un cuvânt nou.

Cel mai mare avantaj mi se pare că-s copiii care aduc germana de acasă (sunt expați). Sigur că alții o descoperă pentru prima dată, dar toți ajung să o folosească spontan, ca pe o limbă de joacă. (Victor se joacă în germană și când e singur acasă. Ceea ce mi se pare fabulos, nu îl obligă nimeni să facă asta.)

Într-un colț se plantează flori și se vorbește despre die Sonne, în altul se frământă aluat și se discută despre das Mehl și die Milch. Limba devine un instrument firesc de explorare — la fel de prezentă ca pensulele, lopățelele sau zâmbetele.

De exemplu, unii dintre cei mai buni prieteni ai lui Victor sunt copii germani, din familii germane, care visează în germană. Când au fost la petrecerea lui Victor, a trebuit să stau după ei, fiindcă nu se înțelegeau cu personalul de acolo în românește. Sigur, copiii învață germană și de la educatoare, dar atunci când se joacă într-o anumită limbă, o invață ca și cum ar trăi în Germania. E diferența dintre a învăța să înoți citind dintr-o carte sau intrând în apă. Atenție, la DSBU, până și părinții încep să vorbească germană 🙂

Educatoarele îi învață fără le predea

În loc de „repetați după mine”, copiii aud „ce credeți că s-ar întâmpla, dacă…”. Repetiția se strecoară prin jocuri și ritualuri zilnice — cântece de bun venit, formule de plecare, zicale înainte de masă, ziua jucăriilor, ziua cărților, când copiii sunt invitați să prezinte ce aduc de acasă — ce exercițiu fantastic de public speaking 🙂

Nu au o programă, au multă joacă liberă în limba germană, iar asta funcționează. Copiii nu sunt obligați să vorbească română sau germană, tocmai fiindcă se pune mare preț pe confortul lor emoțional de exprimare. Consecința e că ei vor vorbi amestecat probabil și mult, în germană, fiindcă sunt copii nativi și asta este.

Până și eu vorbesc germană cu Kathi, cu Maxi, cu Isabel. Au fost situații (și la școală), când am aflat după jumătate de an că acel copil știe și română. De exemplu, Sebastian, un băiețel blond cu ochi albaștri. Mama lui e sibiancă! Habar n-aveam și când l-am auzit c-a luat-o atât de bine pe română, am rămas mască.

Totul se petrece într-un „spațiu german” creat cu grijă:

FIecare grupă are cel puțin un educator nativ, sunt voluntari din Germania veniți prin proiecte Erasmus. De exemplu, Isabel, una dintre educatoarele lui Victor e germană. Oana e ca și cum ar fi – a locuit în Germania și vorbește impecabil. Nu e doar o grădiniță, ci ein kleines Deutschland în inima Bucureștiului.

Limba germană se poate învăța în multe feluri, inclusiv cu creion și hârtie. Dar ne dorim asta?

Unde mai găsești în București un spațiu cu copii vorbitori nativ de germană, cu educatoare din Germania, care să îmbine și partea emoțională (doar mă știți pe mine, ce lucruri sunt importante pentru această mamă)? Să aibă și curte cu iarbă verde, și leagăne, și castraveți în grădină? Unde mai învață copiii să frământe, de vor să-și pregătească cina când ajung acasă? (Pe asta am exgerat-o, nu vă faceți speranțe. Adică, ei frământă, dar de cină tot părintele se ocupă)

Și da, Victor n-a scos doi ani o boabă în germană. (A fiert Mirunica voastră.) Apoi a explodat dintr-o dată.

Mută a fost doamna blondă. „Când a învățat toate astea?” Răspunsul e simplu — când râdea, când cânta, când planta o floare sau frământa un aluat. Pentru că la grădinița DSBU, germana nu se învață „la catedră”. Ea se prinde, se trăiește și se interiorizează. Iar, când te aștepți mai puțin, iese din copil firesc, ca un izvor care se revarsă.

Pentru primul articol despre grădinița DSBU, click aici