Am intrat pe portița din Sibiu, mi-am pupat părinții și-am văzut-o pe bunică-mea pe jos, moartă într-un sac.

Flash-uri ca la cinematograf.

Mă culc târziu, sperând că, dacă-s foarte obosită, o să uit să mă gândesc la ea. Mă bântuie un sentiment care nu respectă semnele mele de circulație: stop, interzis, acum facem altceva. De exemplu, clătite pentru copii. Spumă de căpșuni. Masa pentru musafiri. MUNCIM și noi? Am căutat-o în atâtea lucruri pe care ea le făcea și eu nu le apreciam destul. Dar pe durere o doare-n cot că i-am lăsat robinetul închis la simțit. Mi se urcă-n gât ca un gândac neanunțat, pe care nu-l strivește niciun papuc.
În mașină, începe -Tom Jones, ”Green green grass of home”, o melodie pe care de oriunde aș fi fost pe glob, mă întorceam imediat acasă la Sibiu. La casa de pe colț. La toți ai mei. Prin capul meu e cel mai scurt drum. ”And they`ve all come to meet me”, zice el despre familia care te așteaptă la poartă, iar eu, la volan, îmi dau seama că ”they ALL” se mai poate pentru mine doar la porțile Raiului, eventual.
M-a bușit plânsul, aproape să intru în primul copac. Am oprit radioul, dar nu s-au oprit și lacrimile. Vor crede părinții de la școală c-am înnebunit. Auzi, să plângi la aproape patrujde ani după bunică-ta de 96. Mă simt și prost să povestesc cuiva.
Înțeleg că toată durerea înseamnă toată iubirea, dar ce ÎNȚELEG e foarte diferit de ceea ce SIMT. E în alt sertar, dintr-un dulap de pe un continent îndepărtat. Și nu știu cum să aduc ce înțeleg cu ce simt la acceași adresă.
Îmi e foarte dor de ea.
.
.
.
Și îmi e frică de toate dorurile care vor urma.
.
.
.
Am plâns enorm la înmormântare, la parastas, la cimitir, în mașină, în bucătărie, la duș, în pat, în retreat, dar efectiv n-am plâns destul. Muncesc ca o dementă, mă transform într-o soacră pentru copii, pur și simplu trebuie să schimb ceva.

Așa că.

Ne ștergem mucii, ne suflecăm mânecile și continuăm. Acesta e un mesaj optimist. Viața poate fi în multe culori, iar de la masa noastră unii au plecat, alții au venit. Unii cu cârlionți și mânuțe mici, pentru care tu ești toată lumea. Două lucruri pot fi adevărate în același timp: e frumos și greu, dar înveți să trăiești și după ce au murit oameni fără de care tu n-ai existat. Lacrimile noastre onorează iubirea ce le-am purtat.

ID 40069351 ©
Evgenyatamanenko | Dreamstime.com