Eticheta: viata medicala (Pagina 1 din 3)

De ce, ca dentist, nu pot face reclamă unui alt medic dentist

onestitate

De-a lungul vremii am refuzat câteva oferte de a face publicitate pe acest blog contra unor sume frumoase. De exemplu, am refuzat să fac reclamă la țigări electronice, cazinouri, pornoșaguri și site-uri cu filme piratate. Nu am scris niciodată pe zece euro, dar nici nu am făcut compromisuri pentru sute de euro. Nici nu am participat la concursuri cu alte sute de mini bloguri apărute peste noapte, nu că ar fi ceva rău în asta. Doar nu e ceva ce mi-ar aduce valoare sau ceva ce dumneavoastră v-ar fi de folos. Săptămâna trecută tocmai am refuzat o ofertă

Continuare

Primele lecţii din primele greşeli

De câteva zile a pornit tăvălugul.

Şi exact aşa cum înainte să învăţ să merg, m-am ridicat din fund şi am căzut de câteva ori, tot aşa am dat-o în bară de câteva ori şi la acest început de drum. Dar cum până la urmă tot am învăţat să merg şi o să-mi iau şi zborul la un moment dat, încerc să nu mă trimit la colţ pe cât cred că aş merita.

Aripile au început să-mi crească. E un miracol al naşterii unui spirit în tine. O simt. Chiar dacă, asemenea unei sarcini, începuturile nu se detectează cu ochiul uman, dar senzaţionalul există. Aripile cresc, apoi se întind, iar în cele din urmă se folosesc pentru zbor. Ceea ce reprezintă doar începutul unei noi şi mult mai frumoase călătorii. Acolo vreau să ajung, nicidecum la un punct final, ci la un nou început. Fiindcă mie începuturile îmi plac cel mai mult.

Iar în procesul de creştere, primii paşi sunt grei. Te ridici în toată înălţimea, doar ca să nu-ţi mai placă mersul de-a buşilea. Dar când mă voi ridica din nou, voi constata că înălţimea va fi fost ceva mai mare.

Să fiţi cuminţi şi să creşteţi mari!

Când îmi place o campanie

Zilele astea m-am gândit mult la timpul şi energia noastră şi la felul în care alegem să le cheltuim. Sau să le investim. Chestia e de nuanţă, însă când vine vorba de beneficiu, nuanţele devin evidente.

Adică, ziua îşi are orele ei, pe care oricum le derulăm ca nişte maşinării stricate. Câţi dintre noi se pot lăuda că fac măcar zilnic măcar 3 lucruri pe care nu le-au făcut şi ieri? (Şi nu mă refer la constipaţii trecuţi pe Dulcolax.) Vă invit, ridicaţi-vă! să am şi eu ce invidia. Sau la ce spera, în fine…

De fapt, m-am gândit mult la timpul meu şi energia mea. La felul în care mă plâng că-mi sunt împovărate de diverse tâmpenii, care în general au legătură cu şcoala şi pe care oricum trebuie să le rezolv. Mai devreme sau mai târziu. Doar că ultima variantă vine cu un bagaj mare de timp auxiliar, pierdut cu povestea asta, “săraca de mine”.

Timpul oricum trece. Examenele oricum le luăm. Şi impozitele trebuie să le plătim. Şi mă gândeam… de ce să treacă timpul aiuria, examenele, pe lângă noi şi impozitele, pe lista de pierderi. Când putem transforma nimicurile de fiecare zi într-o listă de investiţii.

Când îmi place o idee, o promovez cu drag. Şi nu numai pe blog 😉
fundatia pentru smurd

Către Domnul Ministru Bazac-onii

Domnule Ministru Bazaconii,

blondele vă urează în cel mai călduros mod “Bună dimineaţa” şi o trezire cât mai uşoară la noua realitate de care aţi dat cu capul în zorii proaspătului mandat al prea-luminatului nostru guvern. (Dacă nu înţelegeţi ceva din alambicatele fraze curgătoare ca apa pe Cibin, ridicaţi mâna. Aveţi înţelegere, emoţiile mă năpădesc, iar sângele-mi pulsează-n tâmple. Fără legătură cu emoţiile.)

Înţelegem  că somnambecilismul este o formă patologică manifestă în cele mai înalte straturi ale societăţii, ce nu înţelegem este de ce suferinzii nu primesc regim special. Pentru că merită, nu de alta! Adică, o cafea tare, o limonadă fără zahăr rezolvă multe dileme existenţiale. Şi măcar nu le creează pe ale altora. Dar am mai citit noi pe net (ştiţi, ăştia fără şcoală mai de pe acolo se informează..) că orice problemă când se complică cu sindromul autosuficienţei şi maladia narcisismului cronicizat devine problemă naţională. Printr-un mecanism lesne de priceput chiar şi pentru noi, ăştia care mergem cu metroul sau conducem maşini luate în leasing.

Nu aş îndrăzni vreo clipă a presupune că nu cunoaşteţi cele ce urmează, însă îmi iau libertatea de a vă împrospăta memoria îmbibată în aburii bucuriei de a vă fi văzut atâta pe la tv.

Vi s-a căşunat dv pe medicii de familie, că v-aţi zis, acuma dacă tot demolăm un sistem, de ce să nu începem de la baza lui. De aptitudinile dv inginereşti nu ne-am îndoit niciodată. Şi v-aţi trezit vorbind (elegant îmbrăcat şi cu cărarea pieptănată şcolăreşte într-o parte ) cum că ăştia, mititeii, doar completează chestionare.

Hah! tâmplele pulsează-n continuare (ţineam să amintesc) din nou, nu de emoţii. Nici de râs, contrar aparenţelor.

Deci, chestionarele. Informaţia asta de unde aţi adunat-o? De la vreun portar de clinică, bag seama, prieten de nădejde, că nici nu aş îndrăzni să presupun altceva. Sau fost coleg de facultate? Respectele mele, domnule Ministru.

Deci, chestionare? da, au completat oamenii. În vreo 4 exemplare aceleaşi bazaconii, doar că nu vă aparţineau, deci n-are rost să vă lăudăm pentru ele. Doar vă povestim cum a fost. Pentru că ştim, pentru că am stat nopţi la rând cu calculatorul în braţe să tastez cenepeuri şi să bifez număr  de parteneri sexuali pentru toate babele din Cocârlaţii de Sus. Pentru că nu vă ajungea raportul bifat de doamna babă în persoană, cu pixul pe hârtie. Pentru că nu vă ajungea formatul scris, ba îl mai voiaţi şi în punct Excel şi punct programul de sănătate. Care, apropo, era atât de prost făcut, că nici nu ştia să salveze datele într-un mod intelgibil. Pentru formatul lui, evident, că mie mi se fâlfâie. Şi ca să vă mai spun ceva ce prietenul portar a omis (din motive independente de dânsul, bineînţeles) banii pentru minunatele chestionare au fost aşa: 15 ron pentru medici (unde intră toate cheltuielile cabinetului şi personalului auxiliar, plus impozit) şi 50 ron pentru laboratoare, pe pacient. Deci, unde e afacerea?! Omul freca de 4 ori uşa medicului pentru un rahat de analiză. La partea cu rahatul nu mă aştept să fim pe aceeaşi lungime de undă, din nou, din motive independente de domnia voastră 😀

În continuare vreau să vă reamintesc cu profundă stimă şi respect (ce mă pricep la cuvinte, ai?) de ce avem totuşi nevoie de mititeii ăştia, buni de frecat cu întrebări stupide, puse de toţi nespălaţii care ştiu să deschidă gura, nu neapărat să şi facă ceva constructiv cu ea.

  1. pentru că altfel nu mai face nimeni profilaxia bolilor grave prin vaccinarea pruncilor. Numa’ ce fac ăia ochi pe lumea asta, că îi şi trimitem pe cealaltă. Mişto treabă, ai?
  2. nu mai urmăreşte nimeni recuperarea postoperatorie a pacientului; medicul specialist îl cheamă la un control după vreo 6 săptămâni de la operaţie, că ăla are de tăiat, nu de povestit poveşti. Între timp, Dumnezeu cu mila, că asta e pe gratis. În atâta vreme, ai tot timpul din lume să dai ortu’ popii în repetate rânduri, de ar fi posibil. Dacă nu, şi să-ţi borăşti maţele pe-afară e aproape la fel de rău. Rugăciuni, nene, că pe doctor l-a falimentat bugetul.
  3. nu mai face nimeni ancheta epidemiologică a hepatitelor, adică încearcă să găsească sursa şi posibilele infecţii purtate mai departe. În contextul suprapopulării planetei, nici nu e aşa mare baiul. Doar că sclavii cu ficaţii-n pioneze nu prea sunt folositori la ridicarea imperiului. Think ’bout it, ‘nea ăsta cu bazaconiile-n program.
  4. când ne doare burta şi facem caca gros ca apa, chiar dacă nu e prima dată când ni se întâmplă :p luăm nurofen răceală şi gripă, că doar ăla-ţi ia durerea cu mâna. Îţi ia şi minţile, că doar timpul, şi numai ăla -nicidecum hapul- le rezolvă pe toate, inclusiv patologia. Proastă gluma asta, dar cu sâmbure de adevăr mare cât silicoanele Pamelei.
  5. şi multe alte lucruri, dar să ne concentrăm pe cele brute, pentru început…

Medicina de familie ar trebui să fie un brand. Este o specialitate uitată în fundul sacului cu lauri, chiar dacă le integrează pe toate celelalte. Iar pentru brandurile de calitate, omul ar trebui să fie întotdeauna dispus plătească. Dar pentru asta, trebuie să înţeleagă.

Doar bugetele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi Domnii în gradină –
Dormi în pace!

De ce ne e frică de doctori (II)

Întâi vă povestesc unul din primele episoade care m-a făcut celebră dincolo de graniţele familiei: la 4 ani, operaţie de polipi. Nu e limba chineză, dar orice acţiune care implică un copil de 4 ani se ridică la acelaşi nivel de dificultate. Rezultatul? Excepţional (în afară de faptul că pe unul din domnii polipi l-am înghiţit cu fulgi cu tot, ce să fac, eu credeam că pot pleca acasă…). Fără urlete, fără strigăte, doar câteva lacrimi pe final. De la toată povestea asta am amintiri destul de clare. Ştiu camera aia cu ciudăţenii colorate pictate hidos pe pereţi, mai ştiu ursuloiu’ ăla maro şi prăfuit de pe dulap, scaunul metalic în care m-au aşezat şi nasul atipic al doctoriţei. Pe femeia asta am recunoscut-o la ani buni distanţă, după nasul ăla. În fine, explicaţia stă în psihoterapia care s-a făcut cu mine acasă. Mi s-a explicat pas cu pas ce mi se întâmplă, am înţeles că e rost şi să mă doară, am înţeles şi că oricum o să se întâmple. Iar dacă stau cuminte se întâmplă accelerat.

La final, doctoriţa mi-a zis că ea n-a mai avut copil să-i stea aşa cuminte niciodată, iar părinţii mei au primit felicitări, probabil. Asta nu-mi mai amintesc. Decât batistele cu sânge pe care le umpleam, în loc de muci. Acolo am învăţat eu să-mi suflu cum trebuie nasul. Şi mai ştiu că m-am întrebat cum mama naibii am ajuns eu până la vârsta aia fără să ştiu să-mi suflu nasul. Copii…

Revenind la registrul de maximă seriozitate, frica faţă de doctori (fie dentişti sau nu) se manifestă. Din două motive principale:

  • ori ne e frică pe baza memoriei involuntare, adică a unei experienţe percepute ca dureroasă
  • ori, fiindcă nu ştim ce ni se va întâmpla, lucru extrem de probabil (excepţie făcând preapomenita mamă omida)
  • Şi mai este o categorie aparte a celor care fug de doctori ca dracu’ de tămâie: tot doctorii! Ştiu pe unul care nu-şi pune dinţi că-i e frică de orice coleg în viaţă, pe unul care îl ia pe “mă duc mâine” când vine vorba de analize şi pe altu’ care-i cu “las’ că ştiu eu”, chiar dacă nimeni nu le ştie pe toate. Unii nici chestia asta nu o ştiu. Iar orice suprapunere cu realitatea mea apropiată nu e deloc coincidenţă. Dar data viitoare cotizaţi dacă vreţi reputaţia intactă. 😉

Ne e frică din cauza:

  1. unei idei. Da, fiindcă de mici ne-am auzit mama ameninţând că, dacă nu suntem cuminţi, ne dă nenea doctoru’ injecţie. Sau mai sunt mămicile alea care cum dau pasu’ în cabinet îi zic pruncului: să stai cuminte, că nu-ţi face nimic. ALAAAARMĂĂĂ!!! Vă rog, nu mai distrugeţi relaţia medic – pacientuţ înainte ca ea să se nască. Detalii la rapas sau gheghe.
  2. halatului alb şi mirosului (nu doar la dentist). Să vă spun concret: halatul e o barieră de protecţie între vestimentaţia “civilă” a medicului şi pacient. Scopul e păstrarea unui mediu cât mai aseptic posibil. Ok, deci ne-am lămurit că halatul nu muşcă, ba e mai mult în folosul pacientului. Că el e până la urmă ăla care are de-a face cu toţi microbii de pe stradă. Iar mirosul se trage de la anumite substanţe, a căror prezenţă e obligatorie în anumite cabinete, ghiciţi de ce. Că poate vine vreunul cu gura în pioneze, de nu ştii de unde s-o apuci şi ai nevoie de una alta… mie personal îmi place mult mirosul din cabinetul stomatologic, adesea mi se ghicea el în locul parfumului. Ştiu, mitul blondelor tocmai a fost parţial dărâmat.
  3. predicii. În general, medicii se enervează când văd halul în care te prezinţi la consultaţie. Ei ştiind stadiile premergătoare halului şi soluţiile mult mai simple de rezolvare a lor, se enervează într-un prea evident mod. Adevăru’ supără omu’. Păcat că nu-l şi sperie.
  4. injecţiei. Pfoaaa, ăsta e punctul culminant. De cele mai multe ori, înţepătura aia care e cât o pişcătură de purece, ba mult mai plăcută chiar, declanşează mai mult tam-tam înainte decât după. Aţi observat? Cât ne căcăm pe noi, când îl vedem pe ăla că desigilează seringa, că rupe capul fiolei, înfige acul şi aspiră lichidul, ba mai schimbă un ac, apucă vata albastră de spirt, iar glorios înainte de marele final, împinge primul jetul din seringă în aer. (Ţineţi-vă chiloţii peste buci, suntem pe blog, nimeni nu înfige nimic în nimeni. Pentru asta ar fi nevoie de un disconnect de la reţea.) A, şi-ţi mai şi cară două, în semn de “poate nu stai cuminte, ‘raţ-ai dracu”. iar până să zici un mac-mac, e gata spectacolul şi tu ai ratat deznodământul. Însă stresul de dinainte rămâne, nu impresia post-injecţie.    Ok, la stomatolog e şi mai creepy, că noi ăştia avem o sculă fenomenal de intimidantă, pe numele ei seringa Fischer, cu care se execută anesteziile. Ţineţi minte aşa: de obicei, înainte de a înfige acul, medicul fâsâie un spray peste locul respectiv, taman ca să nu simţiţi înţepătura. Şi după puncţie, anestezicul se lasă progresiv, tocmai pentru a tatona terenul în care înaintezi cu acul. Şi ca să nu-l doară pe ăla. Deloc.
  5. durerii. Auliu, auliu, orice, îmi dau şi sufletu’, numa’ să nu mă doară. Aici poate fi şi eroarea medicului, care nu-l previne întotdeauna pe pacient. În general, cam ştii când şi ce doare, iar omul altfel primeşte senzaţia dacă e pregătit. Dar na, asta e treabă e conduită şi gusturi în ceea ce o priveşte. Pe de altă parte, uneori e important stomatologul să lase fără anestezie, să vezi dacă-l doare. Să vezi până unde îl doare. Uneori e reuşita unui tratament depinde de o mică înţepătură, pe care tre’ s-o semnaleze omu’. Fără aia, te-ai dus pe plută, fără durere cu tot :p Şi dacă doare puţin, poate puţin mai mult, asta este, suportăm. Cu luciditate şi cooperare. Tocmai pentru a scurta durata suportării. I mean, ce e etern pe lumea asta, scumpă BabyRacy? În afară de dragostea mamei pentru mine.
  6. amintirilor. Nu înseamnă că dacă te-a durut atunci, e musai să se repete. La fel cum nu înseamnă că dacă prima iubită ţi-a dat papucii, la fel va face şi a doua. De obicei se întâmplă, că doar nu te vei însura minor.
  7. necunoscutului. Întreabă-ţi medicul. Nu-ţi căuta informaţiile online, acolo are acces tot tăntălăul, ca dovadă, şi blondele au ajuns pe net. Medicul are obligaţia de a-ţi explica lucruri. Astfel, brontozaurel, eviţi influenţa poveştilor “horror”.
  8. diagnosticului. Babele au vorbă, cine se caută se găseşte. Om perfect sănătos nu s-a văzut, de asta unii se tem. Însă mai bine să-ţi cunoşti duşmanul, ca să ştii contra cui lupţi. Pe întuneric se acţionează doar pe bîjbîite, iar adesea te împiedici mai rău.
  9. – implicaţiilor tratamentului. Sunt exemplu viu. De o lună văd ciocolata doar în poze, o miros în gelul de duş şi laptele de corp (tre’ să ţi le-arăt, Simono), o ard în lumânări prin cameră, dar papilele mele gustative încă mai au de tânjit vreo lună tot aşa… Ca să nu mai zic de partea “fără sare” care a dat noi valenţe basmelor lui Creangă. Dar sunt lucruri pe care trebuie să ţi le asumi, că mai devreme sau mai târziu, tot acolo ajungi. Şi cu cât începi mai iute, cu atâta scapi mai timpuriu.
  10. – eventualelor eşecuri ale actului medical românesc. Partea asta cu “românesc” e doar un act de pur snobism de rasă nobilă. Regret să vă informez, ziceţi ce vreţi, mergeţi la capătul lumii să vă scoateţi amigdalele. Din partea mea. Alte accidente. Păţăşti. Ai auzit vreodată că de ce ţi-e frică nu scapi? Ada şi artistu, la voi se referea.

În final, ce să zic, căutaţi până găsiţi o variantă măcar satisfăcătoare de dentist (există, nu-i aşa, Dojo?) sau orice medic care inspiră încredere. Fiecare cu meseria lui, promit, Nicule. Pentru că sunt convinsă că partea terapeutică ce ţine de fenomenul vindecării în sine…e poate nici 50%  medicală, cel mai mare procent revenindu-ne nouă ca pacienţi. Vă recomand cartea “Iubire, miracole şi medicină”. O să mă pomeniţi.

p.s. mulţumesc foarte frumos pentru cooperare; îmi pare rău pentru stresul provocat de zgomotul compresorului sau turbinei sau la ce vă veţi mai referi, gândiţi-vă doar că voi petreceţi ca pacient poate maxim o oră în condiţiile astea. În schimb, medicul ăla, săracu’, stă toată ziua. Dar sunetul e inofensiv, promit. Pe termen scurt :p

De ce ne e frică de doctori (I)

Cum am fost pe meleaguri natale mai des în ultima vreme, m-am nimerit, intenţionat de altfel, în cabinetul stomatologic în care îmi fac practica. Mi se povestise cazul care era aşteptat în ziua respectivă, nu dăm detalii, că cică actul medical e la fel de în secret ca şi cel bisericesc.

Altceva vreau să discutăm, nu cazul. Şi vreau să ziceţi voi mai întâi, pentru că nenea ăsta pe mine m-a uimit. Era tot broboane de sudoare pe frunte şi nici nu apucase să deschidă gura de trei ori. Abia ce mă benoclasem şi eu la el în cavitatea bucală, mă-nţelegeţi. Medicul nu ţinea nici un fel de instrument în mână, ce să mai zic de vreo seringă, cred că doar poza uneia în revistă l-ar fi trimis pe ăsta săracu’ în lumea viselor forţate, cu stele şi cai verzi pe pereţi.

Am dat-o cu psihoterapie spontană, cu ventilatoare şi şerveţele, omul era concurenţa principală la izvorul minunilor, din sursa: frică. La final, act terapeutic îndeplinit, pacientul zâmbitor în oglindă (semizâmbitor, că juma’ de faţă era căzută. Părerea mea e că faţa îi căzuse de când trecuse pragul cabinetului, dar na, teoretic e anestezia de vină…), îl întreb: Acum că aţi scăpat cu bine, îmi spuneţi şi mie, am o teribilă curiozitate, de ce v-a fost atât de frică? (mai ales că omul îmi zicea că mai fusese la acelaşi medic, iar revenirea lui însemna că a plecat mulţumit, nu killerit.) Ce îmi răspunde? Cică … într-o bâlbâială bruscă… n-a mai fost demult la stomatolog. /Şi ultima oară, atunci demult, aşa groaznic a fost? / Păih nu, da’ na, nu am mai fost demult… / Vă daţi seama că ăsta e orice numai un argument logic nu. Vă rog, răspundeţi la întrebare.

L-am pus pe gânduri. Şi l-am trimis acasă.

Data viitoare îi va fi la fel de frică. Fiindcă frică e peste raţiune. Chiar şi acolo unde raţiunea există.

Pagina 1 din 3

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 115 queries in 0.608 s