Acesta nu este un post obiectiv. Ţineţi cont de asta când începeţi să aruncaţi cu roşii.

În primul rând, vreau să vorbesc de felul în care se consumă guma: ea se mestecă nu se molfăie. Şi se mestecă ţinând buzele în contact intim între ele, nicidecum în relaţie cu mediul înconjurător şi privirile evident îngreţoşate ale nefericiţilor nimeriţi prin preajmă. Serios, e extrem de urât să mesteci gumă. S-o cioflăi e greţos. Chiar dacă unora li s-ar părea cool, credeţi-mă, e o impresie. Singura treabă cool e mirosul de mentă. Da’ există şi alte mijloace prin care se poate obţine, cu efect îndelungat de-a dreptul.

• Indiferent de cum o cheamă, singurul motiv pentru care e “aprobată” şi ridicată în slăvi de asociaţia medicilor dentişti e unul pur financiar. Ghiciţi care sunt sponsorii principali ai evenimentelor de profil! Dinte pentru dinte, serviciu pentr serviciu :p
• Lăsând asta cu recomandarea la o parte, guma de mestecat scoate plombele. Aproape adevărat. În realitate, stresează obturaţiile, fiindcă se lipeşte şi trage de ele. Şi tot trage, că nu se lasă uşor. Sau nu o lăsăm noi să se lase.
• Pe de altă parte, la şcoală ne-au explicat ăştia, că cică guma minunată chiar ar avea un efect de curăţare a dinţilor pe două căi: una mai mecanică şi alta mai fizică. Adică, duce mămăliga prin frecare cu suprafeţele dentare şi protejează în acelaşi timp, accelerând reducerea pH-ului, după mâncare. Ăla săracu’ oricum se reduce, că noi suntem atât de deştepţi, încât ştim singuri să facem treaba cu pH-ul şi reglarea lui, ce nu prea ştim e cum să ne spălăm pe dinţi. În fine, guma poate face şi bine, însă nu mai mult de 5 minute. Atât durează figura.
• După 5 minute, pH-ul e revenit ca şi când i-ai fi dat bice, deci singurul efect e ăla cu trasul de plombe. Aşadar, dă cu rest. Plus, vine explicaţia cu durerea de stomac în relaţie cu guma din gură. Păi da, că secreţia de acid gastric e stimulată de prezenţa alimentului în gură, masticaţie sau gândul la un aliment. Iar asta cu guma e un fel de păcăleală pentru stomac. Că ai ceva în gură, mesteci cu spor, dar nu îi trimiţi nimic de ros. Şi atunci te roade el pe tine. Acidul ăla chiar îşi merită numele. Te arde ca focul.
• Excesul masticator suprasolicită musculatura şi articulaţia temporo-mandibulară. De aici, oboseala musculară.
• Conţine îndulcitori sintetici, adesea aspartam. Ăsta micu’ în cantităţi mari e najpa rău. Pe bune :p De aceea, mai bine cu zahăr. Sau ba nu, reformulez. Preferăm periuţa şi pasta. De dinţi.

Astea sunt nişte chestii mai tehnice, ce nervozităţi şi probleme de mansardă sugerează acest mestecat frenetic, nu mai ţine de domeniul meu. Oricum, înainte de întâlnire, mai bine te speli 3 minute pe dinţi decât să stai 5 la coadă după pachetul de gumă.

Situaţiile de urgenţă sunt acele prezenţe din vieţile noastre, care apar rar, dar lasă în urmă zile întregi de dezbatere şi povestit prietenilor. “Frate, să vezi ce era să păţesc…”

Când te îneci

Se întâmplă de obicei când vrei să faci mai multe lucruri deodată, chiar dacă eşti perfect conştient că Napoleon a sucombat demult şi că nu prea se ştie de ce… Mă refer la înecatul acela cu diverse obiecte mici, dar suficient de mari încât să te omoare. Nu vorbesc avioane. Bombonele, pastiluţe, bucăţi de alimente, te-miri-ce-chestii din plastic… păţeşti. Tu îţi dai duhul şi tuşeşti din toate firele de păr, când se trezeşte un binevoitor să-ţi arate calea cea sigură către un sfârşit chinuitor, dar cert.

Mă refer la palmele aplicate pe spate pentru a ajuta obiectul care obstrucţionează să sară din gât. Dar e foarte important unde şi cum executăm mişcarea :p Loviturile se aplică între omoplaţi, cu podul palmei şi DOAR ATUNCI CÂND VICTIMA EXPIRĂ (victimă fiind ăla care se sufocă). Pentru că, dacă el are o chestie în gât care nu-i permite să respire şi tu vrei să o disloci, trebuie să te sincronizezi cu corpul lui. Când ăla expiră, pac, îi dai bucata. Altfel,  forţa mecanică pe care o aplici în timpul INSPIRAŢIEI îi poate înfunda obiectul mai adânc. Şi atunci e rost de stele verzi. Sau luminiţe şi tuneluri ? Doamne fereşte.

În altă ordine de idei, vorbesc serios. Când se îneacă unul cu ceva corp străin (că dacă se întâmplă cu salivă, nu aveţi de ce vă speria, reglarea se produce singură, pe cale reflexă) aveţi grijă ca:

• victima să fie poziţionată cu corpul înclinat spre în faţă (pentru ca atunci când obiectul e dislocat să nu alunece spre căile aeriene inferioare, ci spre gură)
• să depistaţi ritmul respirator inspir-expir
• să aplicaţi loviturile între omoplaţi cu podul palmei
• strict în timpul expirului
• să vă opriţi după 5 lovituri, oricât de mult ar putea să vă placă :p

*Ca să nu ne omorâm unii pe alţii, cu scuze salvatoare.

*A, şi încă ceva. Poate mulţi râd că, uite ce post tembel. 
Dar poate ce pentru unii e la mintea cocoşului,
pentru alţii e o problemă pe care nu şi-au pus-o, chiar dacă au întâlnit-o. Sau
o vor întâlni. Deci, îmi asum toate hohotele dumneavoastră de râs. Căci,
printre ele, poate se nimereşte unul care să ţină minte. Şi atunci a meritat.
Fiecare hohot.

Şi la mulţi ani de 8 martie tuturor mămicilor de pe lumea asta! Faceţi-le câte o bucurie. Măcar astăzi. Ele au nevoie de atât de puţin pentru a se bucura atât de mult. Când motivul vine de la noi 🙂

Cunoaşteţi rezoluţiile de primăvară? În general se manifestă după principii clare, asezonate cu pătrunjel şi apă plată. Fără lămâie, că aia ne-a buşit stomacul cura tura trecută. Deci, de ce e ok să începi ceva azi:

• e luni
• e început de lună
• e început de primăvară
• s-a lăsat postul Paştilor

Plus, dau căldurile năvală peste noi, iar experienţa anului trecut ne sugerează (de fapt,  cu mâinile-n şolduri, ne urlă-n moalele conştiinţei hrănite cu sărmăluţe de Crăciun) că e vremea să luăm atitudine, căldura vine înainte ca şuncile să se ducă. Naibii. Aşadar, toată domniţa care se respectă zilele astea, demarează un nou regim alimentar, exprimat plastic sub cele mai diverse forme lingvistice: dietă, detoxifiere, spălarea păcatului strămoşesc de a fi pus gura pe prima pătrăţică de ciocolată cu lapte, etc.

Acum, serios vorbind. Cum se anunţă căldura, hainele rămân în dulap şi ies pielile pe stradă. Şi frustrările de la naftalină. O să-mi dau şi eu cu umila părere despre subiect:

1. orice început are clar şi un sfârşit. Atunci, nu are sens să începi o cură de slăbire doar pentru a putea mânca “normal” după aia. Fiindcă “normalul” tău e “prea mult”-ul corpului tău. Şi, dacă tragi linie, va da cu plus întotdeauna. La cântar. Deci, n-ai făcut nici o afacere! Negocierile între tine şi organismul tău ar trebui să continue…
2. degeaba îţi doreşti în fiecare dimineaţă să arăţi ca Paris Hilton. Important e să-ţi doreşti şi seara.
3. nu te amăgi cu ideea că o dată cu alea 3 kg se duc toate nenorocirile din viaţa ta. Cu îndulcitor sau fără, gustul unei vieţi de rahat rămâne, în mare parte, tot de rahat.
4. nici calitatea vieţii sexuale nu e se îmbunătăţeşte cu îndulcitori sintetici. Că nu-i de parcă se duc kilele la plimbare şi-ţi lasă toate aptitudinile de zeiţă erotică descoperite.
5. şi dacă tot nu te-am convins până acum, măcar o să-ţi prezic viitorul frustrărilor acumulate în… primele 5 zile. Nu trebuie să-ţi faci griji, o le descarci pe toate. În cel mai apropiat supermarket.

Ştiu, oamenilor, vine vremea dezbrăcatului şi cu toţii ne dorim să arătăm cât mai fresh în mânecă scurtă, burice goale şi tanga cu fontiţă, după posibilităţi. E natural să ne dorim asta, dar pentru a reuşi avem nevoie să nu ne propunem. S-a stabilit prin studii că organismul nostru are o memorie a greutăţii lui, care nu poate fi resetată pocnind din degete. Adică, fie şi după o pierdere minoră în greutate, organismul tinde să recupereze terenul pierdut. Plus, perioada de privaţiune de hrană -care oricât de bogată ar fi, tot aşa e percepută- este primită ca o situaţie de criză, de alertă. Iar când realimentăm, corpul dă semnalul că trebuie profitat de moment şi făcut provizii, tocmai pentru a fi pregătit o dată viitoare, la zile negre. Şi aşa se formează cercul vicios. Iar apropo de memoria asta, de curând, îmi spunea un medic prof că această resetare genetică se întîmplă în 4-6 luni, de aceea uneori e nevoie de mult efort, care se poate duce naibii într-o clipită.

Mai ales domnişoarelor le atrag atenţia că greutatea corporală se defineşte undeva după 20 de ani, ulterior fiecare luptă de-a slăbitul fiind tot mai greu de câştigat, dacă nu aproape imposibil, pe termen lung.

Eu nu zic să nu încercăm, Doamne fereşte. Obezitatea e o boală şi, mai ales, una ale cărei vindecări stă în mâinile noastre. Gurile, de fapt. Asta este pe cât de extraordinar, pe atât de trist. Fiindcă nu avem pastila minune. De aceea, sfatul meu este să substituiţi hotărârea de a pierde din greutate cu aceea de a o menţine la nivelul actual. Şi veţi fi surprinse cât de puţin ispititoare poate fi prăjitura din frigider, când o ştii la fel de  acolo şi de disponibilă şi mâine, la aceeaşi oră.

E ca şi chestia cu sexul. Când ştii că şi mâine te duci la culcare cu fix aceeaşi persoană, parcă îţi mai faci vreme şi de dureri de cap…

În imediată legătură cu postul precedent şi cu o tentă umoristică, după care închei, că de nu, visăm şi noaptea…,

De ce sa NU ne fie frică de:

• Injecţii: Ce nu te-omoară, te-ntăreşte.
• Durere: Toată minunea ţine trei zile.
• “Polizor”, “albinuţă” aka turbină: e Muzică, nu zgomot! Romantic…
  
• Tratament: Încercarea moarte n-are. (auleu, şi planeta era deja suprapopulată..)
• Diagnostic: Mai bine mai târziu decât niciodată.
• Accidente: Îţi trece până te măriţi.
• Halatul alb: Înger cu “chip” de demon. (ştiu că era invers; am adaptat)
• Necunoscut: “Omne ignotum pro magnifico est” ( = Tot ce-i necunoscut e minunat)

Noi suntem 99,99% informaţie şi doar 0,01% masă.

Acesta este un adevăr general. La sfârşitul acestui post, sper să fie un adevăr înţeles.

Citatul aparţine unui profesor audiat la un congres de la Mamaia mai demult, însă adesea prezente în conversaţii, la cafea. Şi în seara asta s-a întâmplat din nou, am ajuns la vorbele omului. Erau apropo de terapia naturistă vs cea alopată, apropo de resursele naturii folosite inteligent pe post de leac vs sintezele artificialo-chimice.

Orice element, orice masă are o încărcătură. Negativă sau pozitivă. Asta e fizică de a şasea, fără teoria băţului de chibrit. Pe baza acestei încărcături, înainte de a se atinge, masele se atrag sau se resping. Deja de la acest nivel se naşte o interacţiune, un soi de contact, însă nu unul de natură fizică, ci unul la nivel informaţional. Câmpul fiecărei mase e parte din încărcătura ei şi pe baza acestuia se determină fenomenul de atracţie sau respingere.

Acuma, organismul nostru care e un deştept din naştere recunoaşte elementele din natură ca fiind proprii. Şi atrage cu fiecare moleculă a sa atât informaţia, cât şi masa substanţei respective, integrându-o în sistem. Asta apropo de terapia naturistă. În schimb, atunci când organsimul detectează o substanţă rezultată în urma artificiilor din eprubetă, informaţia pe care o decodează determină fenomenul de respingere, asimilarea având nevoie de vreme îndelungată şi mecanisme complicate.

De aceea administrarea mai multor hapuri în paralel e de evitat. Fiindcă ele interacţionează. Iar organismul uman are nevoie de un fel de traducător cu normă-ntreagă ca să priceapă ce vrem noi să-i spunem. Dar el nu e vreun retardat, chiar dacă noi îl tratăm ca pe unul. E suficient să-i vorbim pe limba lui şi el singur va şti ce-i de făcut ca să vină de hac duşmanului.

1. Nu condamn terapia alopată, ar fi o erezie din partea mea, că doar pe ea îmi clădesc o carieră. Însă datele concrete adunate până acum, acelea pe care le găsim în manuale de literatură medicală şi studii efectuate, statisticile prezentate şi eşecurile înregistrate mă plasează în mijlocul unei ceţi medicale de densitate mare spre foarte mare. Şi atunci, nu pot decât să îmbrăţişez orice lucru care face bine. Fără a pune condiţii şi seta reguli care nu fac decât să ne piardă timpul. TIMPUL pe care poate unii nu îl mai au.
2. Dacă un fir de iarbă a făcut bine o dată unui om, păi atâta aş studia firul ăla de iarbă, l-aş despica în cincizeci, l-aş suci şi pe faţă şi pe spate… până mi-aş explica minunea. Dar între timp, nu aş sta să mă scarpin în cap că dacă şi cu parcă, ci aş striga în gura mare întregii lumi, uitaţi minunea. Dacă s-a putut o dată, la un om, se va putea şi a doua oară. Cu siguranţă.
3. Păcat că oamenii sunt sceptici, păcat că e atât de comod să dai banul şi să-nghiţi pastila. Păcat că suntem atât de ignoranţi şi ce trist, că suntem atât de mulţi. Că nu primim o informaţie, ci o respingem din start, ca organismul nostru – medicamentele, cele de toate zilele.

Multă Sănătate şi puţină Chibzuinţă vă doresc!

Postul acesta îl dedic tuturor celor care îşi chinuie maţele fripte înainte de sărbători, pentru a încăpea în chiloţii din clasa a şasea. Staţi liniştiţi, asta oricum n-o să se-ntâmple.

Plus, degeaba vă chinuiţi acum, o săptămână, două, o lună (adăugat le ce vă veţi fi chinuit deja) , că n-ai cum, de Crăciun să priveşti la alţii cum mestecă tortul între dinţi, iar tu să îţi înghiţi saliva. Iar postul ăsta (as dieta) obsesivo-anorexic se termină negreşit cu centrul atenţiei mutat în frigider. Iar centrul de greutate scos din limitele admise. Fiindcă e simplu: dacă privăm organismul de hrană o vreme, metabolismul încetineşte, căci corpul crede că e vreme de prăpăd şi încearcă să-şi întindă combustibilul pe o perioadă cât mai lungă de timp. Asta înseamnă încetinire. Not good at all.

A doua chestie se întâmplă când dai iama. Adicătelea, în 24 seara, apoi în 25, în a doua şi a treia zi de Crăciun. (Adică, fix cu vreo săptămână înainte de Revelion.) Că, deh, e sărbătoare şi după ce tot te-ai chinuit atâta, măcar jumătate de tort meriţi şi tu. Doar pentru tine.  Corect, dar şi organismul ăla merită să-şi capete dreptul la echilibru. Că el e mult mai deştept decât ne duce pe noi mintea să pricepem. Astfel, când începe realimentarea (care oricum e peste aportul caloric anterior), el va face alte depozite, pregătindu-se astfel pentru eventuale viitoare perioade de prăpăd ca cea de dinainte. Iar dacă nu ar fi vorba de burţile noastre revărsate sau şoricii de la purtător, aproape am înclina să ne minunăm cât noroc pe capul nostru, să avem asemenea deşteptăciune de organism!

Cu alte cuvinte, vorbesc serios, nu vă chinuiţi aiuria. Permiteţi-vă toate mofturile pe care vi le doriţi. Şi veţi vedea că atunci când ştiţi că puteţi mânca din friptura preferată şi mâine şi poimâine, pofta momentului mai piere. Fiindcă ultimatumul dispare. A, şi nu-i puneţi anului nou în cârcă promisiuni pe care ştiţi din start că nu le-aţi ţinut nici anul ăsta, nici cel trecut, nici din clasa a 7-a de când vă doreaţi înapoi în chiloţii de un an înainte. – Promisiuni care să implice niciodată, deloc sau ciocolată. Şi poftele se pot educa! Poftiţi de vă serviţi 😉

Later edit:

sursa