Înmormântări şi colive. Colaci şi lumânări. Batiste şi prosoape.

Munţi de coroane.

Pomeni unde lumea se strânge în jurul mesei ca să plângă pe mort laolaltă. Da’ râs cu plâns, cu o duşcă de pălincă şi o carafă de vin -e formula sigură către o pomană reuşită. Nu zic, doliul se poartă în suflet, nu în dulap şi nici în lacrimi. Că astea pot fi fabricate. Iar obiceiurile “creştineşti” trebuie respectate. Deci, să curgă ţuica!

Dar mă calcă pe nervi, cum se găseşte mereu câte o babă care le ştie şi dirijează pe toate. E tanti aia care are un fitil în posterior şi care “fitileşte” toate momentele profunde ale slujbei. Îi face concurenţă la popa cu Doamne miluieşte şi boceşte ca la Hollywood. E tanti care îţi atrage atenţia că eşti în pantaloni şi nu în fustă, care te trimite să stai doi paşi mai în faţă şi care te întreabă dacă n-ai şi tu o geantă toată neagră, că te râde lumea. E numa’ o zdroabă şi reuşeşte să enerveze tot sufletul de creştin prezent, care îşi face cruce înjurând pe toate babele pământului.

Munţi de coroane.

Care se transformă după maxim o săptămână (în funcţie de proprietăţile de conservare ale anotimpului) într-un maldăr de gunoi. Să revenim. O coroană costă începând de la 25 lei. Transformând maldărul de gunoi în muntele de coroane, iar muntele de coroane în lei noi, dizolvăm un lanţ al slăbiciunilor şi salvăm planeta de poluare (în fine, încercăm măcar). Iar dacă toţi banii ăştia, plus ăia de pe ţuica şi ciorba de la pomană, i-am reorienta către un nevoiaş, oare decedatul -Dumnezeu să-l ierte!- e pus pe stand-by la Porţile Raiului?

Dar vai, păcătoasă blondă ce eşti, taci că ne aude lumea! îmi şopteşte tanti de mai sus.

Munţi de coroane…

După un fapt real, petrecut în fostă capitală culturală de Uniune Europeană:

Zilele trecute, la bancomat: Îmi termin treaba, vine un domn. Cică, mă roagă să îi scot şi lui nişte bani, dacă nu mă grăbesc. Că el nu se pricepe la butoane, display-uri şi PIN-uri… Nu am înţeles din prima şi am avut intenţia de a-l refuza, că -repet- mă grăbeam. (Da, mamă, mie se mai întâmplă şi mie câteodată!!!). Dar am văzut că scoate o hârtie pe care avea notat ceva.

Rămân. Dar numai cu condiţia de a-mi promite că nu mai face chestia asta niciodată. Introduc cardul şi încerc să îi traduc. Display, butoane şi limba română. Să înveţe. Dar el face, nunu, oricum nu mă pricep, faceţi dumneavoastră. /-Bineeeeh. (Mă grăbeam în continuare.)

Aparatul îmi cere PIN-ul. Mă retrag şi îl rog să-l tasteze. Nu vrea şi începe să zică. 5185. Cu gura şi prea mulţi decibeli, având în vedere semnificaţia sunetelor pe care le scotea. Operaţiune încheiată cu succes.

Partea a doua:

Continuare

*după un caz real

În ceea ce se cheamă cu mare îngăduinţă şi generozitate a exprimării Promenada “mall” în Sibiu, are loc următoarea scenă: un tip şi-o tipă, la vreo 40 ani, bine îmbrăcaţi. Ea cucoană dichisită, aranjată discret, cu geantă de calitate şi parfum fin.  El, un fel de Clooney în vremurile bune, domn cu pantaloni la dungă şi ceas elveţian. Genul cuplului de intelectuali cu situaţie financiară de pierdut prin magazinele din România.

Se pare că discută ceva în contradictoriu, ea merge cu paşi repezi şi înfige tocurile hotărât, pe o arteră principală a minunatei locaţii. El, la vreun metru  în urma ei, bolboroseşte agitat. Ca răspuns primeşte sictir şi din când în când o avertizare: Taci, că te înjur. El -nimic, ea –Taci, că te înjur.

Până când i se acreşte omului, ori înverzeşte, ori înfloreşte, şi se opreşte cu mâna-n şold şi îi zice: Păih tu, Proasto! Ascultă-mă când vorbesc cu tine! Evident că la asemenea apelativ orice doamnă reacţionează prompt. Se întoarce şi îi spune pe un ton calm, vorbind rar şi răspicat: Auzi, dragă, proastă o fost mă-ta, că în loc să sugă p***a, te-o făcut pe tine.

Perpetuum domnie.