De fapt, atingerea este una dintre cele mai uitate limbi. Fiindcă am transformat-o în uz banal, am abuzat de ea ca de un instrument şi i-am dat conotaţii puternic sexuale. Atingerea este dincolo de contactul fizic între două suprafeţe, ea născându-se şi când mama îşi poartă pruncul, dar şi când bărbatul îşi atinge femeia. Iar ambele gesturi pot fi manifestate în aceeaşi formă. O strângere de mână. (De ce v-aţi grăbit să vă imaginaţi cuplul în pat?)

Mintea occidentală e intoxicată de imagini carnale, iar cea orientală e frustrată de dorul de ele. Dar hai să reinventăm atingerea, hai s-o învăţăm ca pe o artă, ca pe o taină a masajului. Şi imediat să o uităm. Ca să lucrăm numai cu simţurile. Căci ea este profund legată de iubire. Dar când nu eşti acolo, nu ai cum să iubeşti. Sunt gesturi pe care le faci zilnic, gesturi care te transformă într-o maşinărie de filme proaste.

Nu înţelege mecanismul, simte substratul. Fiindcă atunci când două forme de energie se întâlnesc, e cu adevărat prilej de sărbătoare. Aminteşte-ţi sărutarea mamei de noapte bună şi îmbrăţişarea caldă a iubitei în ploaia de la cimitir. Iar eu îmi voi aminti de băiatul care mă ţinea de mână cum nici un altul nu a mai ştiut. Cum se-ntâmpla ceva în strângerea aceea, o sărbătoare de simţiri. Cât poate fi de minunat să dăruieşti şi să primeşti, într-un singur timp şi într-un singur gest. Când degetele mele mici se rătăceau în palma lui mare.

Nu o să mai ştiu care mi-a scris cea mai frumoasă poezie, nici care m-a sărutat cel mai aprins. Dar mi-l voi aminti mereu pe cel în ale cărui braţe mă potriveam ca o cheie într-un lacăt. O strângere de mână.

Ceea ce vă doresc şi vouă.