Eticheta: oameni de la care invatam (Pagina 7 din 7)

Dl student Deviţă Bolovan

*pentru a înlătura orice legătură şi confuzie cu realitatea precizez: voi folosi date şi nume din arhiva unei minţi blonde

Care aţi avut colegi la şcoală, care să fi fost prunci de profesor, carne de rector şi sânge de prodecan? Care aţi avut colegi -nepoţi de feţe palide sau -prieteni apropiaţi cu ele? Sau foşti colegi de-ai aristocraţiei din sistem? Poate vecini de-ai lor? Careva, ceva?!

Toţi ştim povestea clasică: faci aceeaşi lucrare cu fiul doamnei profesor X, il lasi sa copieze, că deh, se cheamă schimb de opinii (când de fapt singurul schimb se produce în topica frazei tale, dar la el pe hârtie). Se afişează rezultatele: tu şapte cu minus, el zece cu felicitări. Înghiţi în sec şi baţi în lemn; doar se putea şi mai rău. Pentru tine, evident, că pentru celălalt nu e cazul să îţi consumi din stocul de grijă prefabricată.

(Avem şi noi colegi, de te prinzi cu mâinile de cap şi brusc îţi propui să nu te mai apuce durerea de măsea niciodată. Că uneori se nimeresc nefericiţi prinşi la mijlocul unei prietenii cu respectivii -ale căror calităţi de omenie nu le contest! pe bune – şi se văd obligaţi să apeleze la serviciile lor de “specialitate”. Rog a se oberva ghilimelele. Eu am hotărât de mult să nu mai îmi fac sânge rău, păcate aiuria şi să-mi văd de treaba mea, că poate mai şi supăr pe careva, de nici popa cu slujbe nu mă mai scoate din ea facultate.)

Astfel încât, de la o vreme am adoptat teoria că un dascăl corector, când vede un Popescu faimos pe foaia de examen, pune o notă de bun simţ nu neapărat în urma unei intervenţii directe (nici la una divină nu mă refer!) ci dintr-un fel de “ruşine de ruşinea celuilalt“, mă-nţelegeţi. Iar azi beau o cafea cu un tip, să-i spunem B. , fericit aspirant al unei diplome cu termenul “Medicină” în titlu, după tradiţia medicinei în familie. Şi îmi zice că are două restanţe. Eu, ştiindu-l isteţ şi deschis, îl întreb cu o ignoranţă desăvârşită, jignindu-l de-a dreptu’, dacă mă gândesc mai bine: auzi, măh, da’ tată-to ce păzeşte?

Iar B., din două fraze pe înţelesul blondelor, îmi desfiinţează urgent presupunerea optuză şi-mi zice:

Continuare

Rugă pentru părinţi

Se întâmplă în viaţă uneori să îţi pui întrebări cu iz de răzvrătire. Şi se întâmplă să strigi la ceruri. În aşteptarea unei consolări. Căci ai avut credinţă şi tocmai asta pare a-ţi da dreptul de a cere socoteală.

Cu toţii înţelegem legea firii, dar ne încăpăţânăm să o acceptăm când ni se aplică. Iar unele momente funcţionează ca o pereche de palme peste ceafă. Numai cât să ne trezim din amorţeală. Doar cât să ne amintim că în viaţă există lucruri importante şi restul. Iar când le defineşti pe astea clar în inima ta, nu ar mai trebui să existe vreun argument pe lumea asta care să-ţi determine răzgândirea. Pentru lucrurile importante, uneori preţul plătit e întrebarea pe care o porţi cu tine: ce-ar fi fost, dacă…

De când îmi amintesc de mine, ştiu că îmi ziceau părinţii că eu sunt făcută pentru export. M-au trimis la şcoli germane, am dat Bacuri şi teze într-o altă limbă maternă. Şi înainte de a fi suficient de matură pentru a cântări şi compara raţionamente , decizia aia cu lucrurile importante am luat-o neintenţionat. Fiindcă am luat-o din exemple de viaţă şi din suferinţele celor apropiaţi. Ştiţi cum e să primeşti un telefon de la un om drag, care te roagă să fii acolo… ca şi când ar fi el însuşi prezent. Care te roagă să-i suplineşti absenţa, dar nu de gura lumii, ci de sufeltul lui. Ştiţi cum e aia să ţi se întâmple chestia asta când ai 15 ani? Să fii rugat să suferi în locul altuia poate tâmpi minţi. Sau schimba direcţii.

La un an după ce prietena mea din copilărie pleca în SUA cu familia, am primit acel telefon, în care mă anunţa că a murit bunica. Revenirea în ţară era planificată pentru următoarea săptămână, dar ce mic e omul cu planurile lui în faţa inevitabilului! O singură săptămână mai târziu, Otopeniul trebuia să-i primească pe acei copii plecaţi în căutarea visului străin. Nu s-a putut schimba biletul mai devreme şi nici la înmormântare n-au ajuns. Bunica a închis ochii cu dorul de ea, iar noi nici astăzi nu vorbim despre asta. Probabil există răni care sângerează o viaţă. Şi există copile care au înţeles că nu e obligatoriu să se supună indicaţiei de la producător şi că marfa de calitate rezistă chiar şi departe de vitrine. Şi unde, până atunci, tot ce îmi doream era să plec din ţara asta nenorocită, acela a fost momentul în care am ales. Lucrurile mele importante. Iar pe buletin îmi scrie RO.

Azi primesc mesaj, s-a prăpădit bunicul. Am un deja-vous amar. Şi mă întreb, ce oare n-am înţeles din lecţia de atunci, încât a trebuit din nou predată? Am plâns cu telefonul în mână. Şi mi-am amintit fiecare pas către şcoală, cu Ada şi bunicu’. Şi Şnuchi după noi. Mi-am amintit de Antenă şi de povestea moşului Nicolae. O copilărie întreagă, a celor două fetiţe. M-am descălţat şi am trimis mesaj. Nu pot azi. Voi merge mâine. Azi mai vreau să-mi amintesc aşa cum era atunci, când eram toţi acasă.

Iar prin postul acesta vreau să trag un semnal de alarmă către cei care pleacă în căutarea aurului care străluceşte mai tare prin alte ţări îndepărtate: nu lăsaţi numai copii în urma voastră, ci şi bătrâni. Care se îngrijesc unii pe alţii până rămân să nu mai poată şi ajung să piară de sete într-un pat împuţit. Sunt părinţii voştri, nu uitaţi de ei!

Tăcuţi stăm la mormântul vostru şi, printre lacrimi, binecuvântăm amintirea voastră…

O poveste tristă

Din tolba cu drafturi care abia aşteaptă să vadă lumina postării, azi am o poveste tristă. Care m-a găsit ea pe mine, întâmplător, ca în filmele proaste, când te loveşte conştientizarea cu maşina.

O poveste la colţ de stradă, în adierea aerului condiţionat din cea mai frumoasă maşină din lume, o blondă şi o doamnă cu părul creţ şi ochi albaştri. Cu poveşti din capitolul “multă cerneală va mai curge”. Nici o legătură cu întâlnirea care se voia scurtă. Dar care a căpătat o concentraţie din aceea cu care te hrăneşti vreme lungă.

Tipa, o prietenă bună a mamei, o doamnă cu calităţi mai multe decât pretenţii. Îmi zice aşa:

Te implici prea mult şi eşti pretenţioasă. Te consumi mereu pentru următorul “mai bine”. Şi ajungi acolo, dar constaţi că ai uitat să trăieşti până aici. Cei superficiali nu suferă. Iar oamenii profunzi sunt cei mai incomozi. Lumea în care trăim e departe de a fi rotundă şi nici nu e obligaţia ta să o îndrepţi.

Îţi spun sincer, eu mă bucur că nu mai sunt tânără în societatea de astăzi. Că am crescut altfel. Când prietenii erau prieteni, indiferent de cine era maică-ta sau taică-tău. Când îmi aducea tata din delegaţie ciocolata de 6 lei. Când fiecare ocazie era o bucurie. Şi aveam patru anotimpuri.

Iar povestea se dovedeşte tristă pentru noi, ăştia care stăm pe net şi întrebăm pe mess cum e vremea de afară. E tristă pentru noi care suntem produşii acestei societăţi. Pentru care ne-am născut şi pe care o hrănim. Cu fiecare Cola îngurgitată, cu fiecare pilă băgată, cu fiecare gunoi aruncat pe geam. Cu fiecare click pe mouse…

Vise care se împlinesc

Mă văd acum câţiva ani stând cu calculatorul în faţă o noapte întreagă, citind jurnalul Florianei. Era de Revelion. Încă ştiu pe dinafară frânturi din vorbele ei. Şi simt gustul acelor ore înecate în teamă. Se spunea, pe undeva să nu îţi fie frică de visele tale. Să îndrăzneşti, căci răsplata cutezanţei îşi va găsi finalizarea într-o realitate, cândva… Zicea ea să nu reprimi pasiuni dezvoltate inclusiv pentru imposibil. Fiindcă va veni ziua când vei sta în faţa chipului de bărbat pe care îl iubeai în secret, în reviste şi la TV.

Iar, azi, el mi-a strâns mâna.

 Şi preţ de câteva minute, copila şi-a simţit nebunia. Ceea ce înseamnă că ea există, doar mijloacele de a o scoate la iveală lipsesc. Iar dincolo de emoţia adolescentei topite, mi-a plăcut omul, fiindcă se uita direct în ochii mei mici. Fără întrerupere, într-un ciudat fel parcă invaziv. Fără întrerupere. Şi înţelegea ce vorbesc, mă auzea pe de-a-ntregul. Fără să mă bănuiască a fi doar o nebună cu monologuri scuipate pe de rost. 

Mereu caut contactul cu ochii celuilalt, însă până acum nu mi-am dat seama cât de puţini sunt cei  care mă întâmpină la mijloc. Cât de puţine priviri se întâlnesc. În ziua de azi, oamenii prima dată se pupă şi apoi se plimbă în parc. Mai întâi fac sex şi apoi, cunoştinţă. Întâi botez şi apoi nuntă. Oare ce urmează?

 Chiar dacă nimeni nu oferă garanţia schimbării, măcar avem obligaţia de a încerca. Da, Tudor, sunt gemeni. Şi o să ne mai întâlnim.

Pagina 7 din 7

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 110 queries in 0.562 s