Ipotetic vorbind (fără legătură cu realitatea personală, că nu vreau să stric surprizele oamenilor pentru alţi oameni :p ): musafiri din afara Bucureştiului. La tine acasă. Musafiri din categoria: le arăţi frigiderul, le arăţi dulapul pe dinăuntru, îi laşi să se descalţe în casă (niciodată nu suport să mă oblige să fac chestia asta din “politeţe”), iar la ceas de seară, înainte de culcare, în surdina notelor lui Clayderman, bei ceai de scorţişoară şi le arăţi sufletul tău dezbrăcat. Din categoria aia de care ai nevoie din când în când ca de o lecţie de omenie, de iubire şi adevăr. Pentru că mai există oameni pe lumea asta, care păstrează valori într-o inocenţă aproape de invidiat. Şi mai şi dau altora din bucuria lor.
Ipotetic vorbind: am onoarea să găzduiesc asemenea personaje. Avem o zi întreagă ( 🙁 ) la dispoziţie să ne plimbăm. Ce facem, unde mergem? Fetele sunt aşa, pe sufletul meu, fără fiţe de “merg la capitală în Plaza să-mi iau geantă, ca s-o plimb deseară prin Bamboo”. Nu că aş avea ceva cu Plaza sau cu Bamboo.
Sincer, aş merge la ciocolateria aia din Victoriei (unde este –declarat– cea mai bună îngheţată din lume, ciocolată cu alune, combinaţia ideală, – iar asta o spune specialistul de la tastatură, puteţi avea încredere) şi apoi m-aş seta pe mut, aş ocupa cea mai verde bancă din parc şi doar le-aş asculta poveştile. Despre sori care au apus în glorie, despre studenţii transformate în stări de spirit, poveşti fără sfârşit şi iubiri ce or să (ră)sară din tufiş.
Dar când se termină îngheţata, (că istoriile, niciodată) când ne intră frigu-n oase şi ne paralizează corzile vocale, încotro?
Ciocolata aia are gust de copilărie. Nu ştiu dacă e la fel de senzaţională pentru toţi – postul ăsta nu face reclamă plătită – dar memoria mea involuntară e activată mai ceva decât în romanele scrise cu har. Aş lăsa-o să se topească peste papilele mele gustative, în muzica veselă a glasurilor lor şi în căldura aburilor de cafea, în fiecare zi, câte un strop. Dar din nou, mă pierd în detalii …
sursă imagine
